Pădurea de salcîmi

Asculta mai multe audio Muzica


- Dacă o să plec vreodată și n-o să mă mai întorc, te rog să nu mă uiți.
- Ce vorbești? De unde ți-a venit ideea asta?
Fata își lăsă capul brunet pe spate, insipră aerul îmbibat de parfumul salcîmilor și zîmbi. Privirea îi era pierdută în zare, ca și cum scruta depărtarea în căutarea a ceva...
- Nu știu, poate că mi s-a întipărit ideea că într-o zi n-o să te mai văd. Nu știu...
Cealaltă fată o privi nedumerită.
- Aș vrea să știu că nimic n-o să ne despartă vreodată, continuă prima. Aș vrea să fim mereu alături una de cealaltă. Își întoarse ochii de un căprui adînc către ea. Acum stăteau față în față.
- N-o să ne despartă nimic, ai înțeles? Nimic. N-o să permit asta.
Exista un fel de înțelegere tacită între ele, ca o promisiune care plana în eter și făcea ca tot ceea ce exista în jur să pară fără sens. Pădurea de salcîmi, cerul senin, dealurile înverzite, soarele primăvăratic, casele mici și străzile curate, toate se estompau prin legătura dintre ele.
- Simona... Te gîndești vreodată la ce-o să faci cu viața ta? Adică, să faci ceva?
- Da, dar nu știu în ce măsură voi reuși să fac ceea ce îmi propun...
- Și dacă n-o să putem să facem ceea ce ne propunem?
- Măcar am încercat...
- Și dacă nici măcar nu am avut șansa să încercăm?
Simona ridică sprîncenele negre în semn de întrebare. Avea un chip măsliniu și fin, ochi negri și un păr lung și creț, care nicioadată nu părea să stea locului. Chipul de copil, încadrat de zulufi neascultători, o făcea să semene cu o fiică a Medusei, doar că tot timpul avea un zîmbet inocent care te putea convinge să faci orice îți zicea.
- Simo, dacă n-o să putem face nimic? Dacă murim mîine?
- Ce-ți veni cu întrebările astea ridicole?
- Dacă mor?
- Atunci am să vin aici, în păduricea noastră de salcîmi, să-ți vorbesc, așa cum îți vorbesc acum. Ți-am zis, nimic nu ne va despărți.
- Da, dacă ți-e dor de mine, să vii aici. Am să fiu aici. Și dacă am să mor, am să fiu aici.
- La fel și eu. Dacă nu știi unde să mă găsești am să fiu aici.
Cele două fete își zîmbiră. Un sentiment de căldură le unea.
Aveam 13 ani și țineam peste măsură una la cealaltă. Mereu, pădurea de salcîmi a fost locul unde ne regăseam. Chiar dacă eu sunt în București, pasăre călătoare, mereu în căutarea a ceva care să mă mulțumească și să-mi aducă liniștea, mereu nerăbdătoare și neîmblînzită , iar Simona a rămas devotată locurilor natale, precum unui copac înrădăcinat în pămîntul în care s-a născut, nici acum nu am uitat promisiunile pe care ni le-am făcut în copilărie. Viața ne-a despărțit fizic, dar știu că ea se gîndește la mine și știu că legătura care s-a format între noi încă de la 7 ani nu se va rupe niciodată. Și cînd îi e dor de mine merge în păduricea de salcîmi a bunicului, să-și amintească orele de fericire inocentă, cu intimități adolescentine și naive, cu taine curate și prietenie pură.
Amintirile îmi înfloresc acum în suflet, cînd știu că e fericită. La Mulți Ani, Simo! La Mulți Ani și să mă ierți că nu sunt acolo fizic. Să fii fericită, Crețule!
N-am să uit niciodată jocurile și năzbîtiile copilăriei. N-am să uit să fiu Sailor Moon. N-am să uit că tu ești Sailor Marte. N-am să uit, îți promit, de toate serile de vară, cu discuțiile intime și plimbările "ciquitite", de nopțile pline de magia adolescenței, de pizza noastră cu aromă de șuncă, de camera ta cu miros de lăcrămioare, de claia ta sălbatică de păr, de certurile noastre inocente, de oglinda ta maaaare, de masa ta de biliard improvizată și posterele cu care ți-ai înțesat pereții... Niciodată...