Eu, întunericul, haosul și copilul

- Ăsta-i blocat! Mâna mică se chinuia să desfileteze becul buclucaș. Ochii verzi încruntați erau încadrați de părul blond și moale, în timp ce pielea de la baza gâtului se adunase în vinișoare mici și fine.
- Așa s-a întâmplat și cu celălalt bec! Numai că ăla s-a spart…
Deci, dacă facem o socoteală simplă… Unul s-a ars și s-a blocat. Altul s-a spart când s-a ars și a rămas acolo. Ultimul bec supraviețuiește cu greu, având în vedere că nu se aprinde decât după ce îl înfiletezi puțin. Așa am ajuns să iau rochiile pe dos. Și să mă împiedic de toate firele existente în cameră. Așa las dezordine în toate cursurile, cărțile, creioanele colorate…
Cineva mi-a spus la un moment dat că sunt haotică, dar vie.
Păi… te contrazic. Sunt haotică pentru că sunt vie.
Și prefer să am un raft plin cu toate sortimentele de ceai și totuși să mai existe unul pe care să mi-l doresc. Să am hainele puse alandala pe scaun și în șifonier. Să uit mereu cât e ceasul. Să fluier la metrou de fericire. Să cânt “La vie en rose” pe stradă. Să fac baloane în stație la Postăvarului și tot peronul să fie un zâmbet. Să nu mă pieptăn cu zilele, ba mai rău. Să fiu singurul copil de 21 de ani care își cumpără pistol cu apă și se împrietenește cu alți copii în tramvai. Să nu-mi calc hainele și toate cămășile să stea pe mine atât de natural.
Prefer să mă bucur de clipele mele de nebunie, decât să le reprim doar pentru că unora li se pare că sunt prea mare. Greșit. Până acum momentele acestea scurte de fericire simplă m-au ținut pe linia de plutire. Am nevoie însă să împart toate clipele acestea. Am nevoie uneori de cineva cu care să mă dau în stambă. Datul ăsta în stambă e și el cu schepsis.
Sunt un om care acționează după pofte, dorințe și orgolii. Atât cât le am. Atât cât sunt împărtășite.
Sunt un om al cărui vis e să vadă curcubeul zilnic. Azi (ieri, e deja 1… Așa târziu?!) am văzut două.
Sunt un om ale cărui lucruri nu au ordine.
Sunt un om ale cărui sentimente se împrăștie pe tot pământul, prin ploaie, în apa sărată de mare, în valurile vineți ale Dunării… până la tine. Până la voi.
Sunt un om. Atât. Nimic mai mult, nici mai puțin.