sâmbătă, 17 octombrie 2009

Clocot

Clocot. Simt cum îmi clocotește sîngele în vene, cum mi se adună tot în inimă și ea stă să se rupă, cum se zbat atriile și cum pîrîie ventriculele sub presiune. Simt cum în artere îmi gîlgîie și cum se împrăștie prin organe, îmi fierbe celulele și îmi carbonizează ființa. Clocot. Îmi vîjîie capul de gînduri și imagini de dogoare, se derulează întregi pagini de amintiri, toate înflăcărate de temperatura minții mele… Doar chipul tău rămâne înghețat și doar tu mai aduni liniștea în abur. Mușchii feței tale imobile te-au prins într-un fel de mască, iar zîmbetul care îți dezvăluie dinții albi ca un șirag de mărgăriare pare împietrit. Ești doar o statuie rece. Mâinile inerte atîrnă pe lângă corpul tău subțire și deși încerc să te ating și să-ți împărtășesc din pîrjolul meu interior ele sunt la fel de reci ca gheața. Doar privirea are ceva din lumina veche și vie. Ochii tăi se plimbă pe fața mea. Mă recunoști oare?
Mă auzi?
Da, te aud…
O, pe bune? Că nu știu de ce aveam impresia că nu mă auzi…
Of, Doamne, Alex, mă sperii…
De ce?
Delirezi, ai temperatură…
Aaa, de-aia mă simt așa… Și eu care credeam că e vreo stare poetică de exaltare. Go figure.

2 comentarii:

pikchiu spunea...

si dupa fizica lui Newton a urmat anatomia :)
imi place aici la tine ca e cald. sau poate doar a uitat fratele centrala prea tare.
fa-te bine >:D<

Un copil cuminte spunea...

cam așa, da.
căldura din sufletul meu curcubeu ajunge până la tine, așa că să le mulțumim toamnei și gripei pentru că au făcut posibil acest miracol :)
dacă nu, mulțumește-i fratelui pentru intenție...>:D<