Anti-gândaci

Țeava de sub chiuveta din bucătărie naște lunar câte un gândac de bucătărie monstru. De fiecare dată când ajung acasă îmi este teamă că o să mă trezesc cu un mare picior păros de gândac punându-mi piedică sau că o să-i găsesc punând de-un grătar și cotrobăind după muștar prin frigider. Azi am petrecut o jumătate de oră încercând să prind unul dintre modelele extra-blănos și super-speed cu peste 3 perechi de picioroange. N-am fost niciodată în stare să-i alerg, așa că am făcut mereu tot posibilul să am ceva toxic prin apropiere. De data asta se pare că BioCarpet nu este și nu poate fi folosit pe post de spray anti-gândaci.

E ciudat cum toată lumea se mută în perioada asta. Și nu numai că am tot felul de prieteni care suferă de mutația melc-cu-casa-în-spinare, dar se mai mută și în locuri care îți dau fiori și-ți vine să-ți faci trei cruci înainte să faci dreapta pe strada cu blocul lor.

Probabil și spiritele rele scuipă-n sân atunci când calcă pe acolo.

Nu vi se întâmplă și vouă să treceți pe lângă casa Familiei Addams sau prin locuri unde totul pare pe dos și albul pare negru doar pentru că lumina nu pare să răzbată pe aceste meleaguri blestemate?

Și ca să te ia frica și mai dihai, au și câte o semnalizare de-aia cu urme de gheare sau de colți. Nu că aș fi vreodată atentă la semnalizări.

Există o singură soluție: stau acasă, unde-i cald și bine și cutiile de ceai încep să danseze iar. Și-mi chem toți prietenii la mine.

PS - Ieri mi-am învățat și eu adresa. Mi-a spus-o recepționera de la pizza delivery. Inutil să mai spun că locuiesc de 2 ani aici. Și-acum imaginați-vă cum rânjesc toți dinții de rușine. Ah, ce-i mai rău a trecut, urmează să memorez... adresa celui de-al doilea domiciliu, respectabila corporație unde petrec câte 9 ore din fiecare zi lucrătoare.

muguri și fiori de frică

Frica cea mai pură,
cea mai terorizantă și mai paralizantă dintre toate,
cea care vine ca un tremur din toate extremitățile corpului și se adună într-un cuib de bisectoare întretăiate, sfâșiate una de alta,
conglomerate în pieptul care devine rigid și dureros,
"bau-bau"-ul cu mii de gheare și colți, nu e altceva decât
liniștea unei zile de primăvară
câmpul prăfos, măturat de un vânt uscat și rece
pagina goală din care mă privesc atât de limpede și concentrat
singurătatea care pătează spațiul îngust dintre buzele noastre
strângerile de mâini scurte în tramvai sau holurile facultății
saluturile pe scările rulante de metrou
zâmbetele furișe aruncate necunoscuților
golul din cești, din suflete puse la uscat în miez de vară
plinul din pahare de cristal ciobite și prăfuite
gresia rece
cuvintele nespuse
lacrimile înăbușite, păstrate sub pleoape fardate
urme de tristețe ascunse în rujuri și tocuri
înmuiate în vin și vodkă
lăsate la scurs nopți întregi
nopți cu stele reci și rele
dimineți fără mâncare și cafele
cărți galbene fără coperți
zdrelite
eviscerate
de un vierme imens
care roade conștiințe
precum acidul mănâncă în materie.
luciditatea aceea fremătătoare
care te arde în tâmple când vrei să dormi
când ceasul ticăie, deși nu mai are baterie
când inima îți bate, deși nu știi de ce
când totul e vis, și visul e totul
când sensurile toate se ridică
în valuri de praf pufos trecând prin mii și mii de minți,
prin sute de chipuri
prin zeci de conștiințe încremenite
și polenizează doar o singură floare
una, doar una.
atât de singură, că se sinucide ascunzându-se de soare
soarele care își cheamă razele în miez de toamnă
le strânge la piept și le trimite la moarte
devenind galben și bolnav
mâncat, în interiorul său concav
de lene
și uitare.

prin gaura cheii

Kings of Leon - Closer
   
 Asculta  mai multe  audio   rock

Era doar un copil, unul trist și nesigur. Unul care vedea în spatele fiecărei uși întredeschise un pericol îngrozitor, materializându-se în niște ochi negri, sclipitori. Ochi pe care îi vedea în fiecare coșmar, în întunericul fiecărei străzi și a fiecărei clădiri, dar mai ales, în holul din apartamentul în care locuia cu părinții săi. De fiecare dată când trebuia să se ducă la baie în puterea nopții, îi vedea. Erau ascunși după ușa din baie, după ușa din bucătărie, se vedeau strălucind de după vizorul ușii de la intrare și prin gaura cheii fiecărei camere întunecate.
Iar ziua se materializau într-un om-monstru care pândea de fiecare dată de după ușa din bucătărie. I-a spus surorii ei și nu a crezut-o. În fiecare seară, pândea să apară. Și exact atunci când renunța să aștepte, apărea ca din aer.
An după an, zi după zi, copilul trist și nesigur s-a luptat cu imaginea ochilor negrii și lucioși care îl priveau de după fereastră, din dulap și din șifonier. Cu timpul, ochii apăreau din ce în ce mai rar, din ce în ce mai șterși, din ce în ce mai ușor de ignorat. Atât de ușor de ignorat au devenit, încât copilul a crezut că au dispărut.
Dar ei au pândit mereu dintr-un colțișor al camerei în care lumina nu pătrundea niciodată. Au așteptat zile și nopți, ani întregi, și au devenit din ce în ce mai hidoși, mai furioși și mai vicleni cu fiecare clipă care trecea.
Au așteptat acea noapte în care toate scările scârțâiau și fiecare obiect trosnea într-o liniște mormântală, străină, deplină. S-au trezit în pașii care se auzeau târșâindu-se pe holul întunecat, s-au ascuns în toate ungherele și au pândit cu o răbdare morbidă, o răbdare pe care doar un animal înfometat o are atunci când își vânează prada... și-a măsurat pașii, și-a calibrat respirația, și-a încordat tot corpul lui negru și groaznic și...
totul s-a derulat rapid, într-o spirală întunecată care îți taie suflul și îți face creierii să explodeze. cursa a fost scurtă, copilul s-a agățat de tot ce a putut și s-a luptat cu toată forța de care era capabil, până când groaza a pus stăpânire pe el și orice strigăt care se chinuia să îi străpungă pieptul a devenit dureros și mut.
A închis ochii să nu mai vadă teroarea, să nu o mai simtă aproape, s-a lăsat târât și a renunțat să se mai zbată din strânsoare.
Pentru o clipă a crezut că a avut un coșmar.
Era amețit și își simțea stomacul pulsând. Îi era greață și totul se învârtea în jurul lui. Copilul acela sunt eu.
Și-atunci mi-am zis: "Hai în pat, frică. Dormi cu mine diseară!"
Iar frica i-a zâmbit pentru prima dată în 24 de ani.

M-am hotărât să scriu o poveste despre Bau Bau.

Dancing

Elisa - Dancing
   
 Asculta  mai multe  audio   diverse
"I told myself I will not think of anything, that I will fight the temptation to even sparkle the smallest thought possible. I am alone, in an empty room. The walls are white. The curtains are the only ones hanging by the windows, a mixture of gold and white shaking in the wind, like the shreds of you left in my heart. No, I will not think about that. I am all alone and I have to struggle to remain this way, not laying down, but simply sitted on the cold floor of this white empty room. I feel like an old furniture. I am actually the only piece of furniture here. Oh, if I could just simply not think about anything.
Just like that.
Nothing.
Time passes so hard. What should I do now? I feel like I can't let go. I can't leave. No, I will not leave. And what will I do about all the stuff I packed? And what will I tell him?
No no no. I will not think about this today. I will be like Scarlett O'Hara. Strong."
"Strong", that was the word that slipped her mouth and once she heard it, she knew she was crying. So she pulled herself up, her entire body easy as a feather. Her tears were covering her cheeks, her lips, her hands. Her tears were drowning her. Her tears were raining over this empty house.
She raised her hands in an act of ellegance she did not know herself capable of. Placed one foot in front of the other, while her beautiful hands were drawing ample circles in the summer air. Her back curved and her shoulders contracted as the music in her started to surround her stronger and stronger, till dancing became the only way to fight the tightness of this freedom.
"You will forget everything", her mind spoke.
"I will not forget it. But I will be able to leave it all behind here, to this spirit dancing, this lovely blue light just  releasing itself from my vains, from my heart, from me."

sunt praf

sunt luni de când îmi e greu să fac primul pas dimineața, îmi e greu să renunț la căldura moale a așternutului și să mă strecor sub apa rece și mirosind a clor de la duș.
îmi simt trupul rigid și zâmbetul încremenit. îmi e greu să vorbesc cu cele câteva persoane care mă cunosc îndeajuns de bine cât să își dea seama că mă bag în pat neașteptat de devreme și mă trezesc mereu târziu, că întârzii să răspund la mesaje și că plec mai devreme acasă.
ceaiul și-a pierdut aroma, melodiile și-au pierdut intensitatea, cuvintele își pierd încet-încet înțelesul, ca să te lovească apoi în moalele capului cu toate sensurile de-odată. sufletul nu mai este fluid, nu se mai strecoară printre inimi-pietre, nu mai curge ușor în cupele altor suflete, nu mai recunoaște nisipul, nisipul tău, cel pe care îl mângâia ușor, ușor, ușor... ca o îmbrățișare dintre plajă și mare.
sufletul se face praf, praf risipit de vânt, zgură amară pierdută în zările celor care au uitat. praful se pune pe rănile lor și le vindecă, să prinde de ochii lor închiși, le polarizează moleculele de sentimente și pașii li se opresc o clipă. pământul le amintește de clipele care au trecut nenumărate, de brațe uscate, de patul nefăcut, de duminici, de frunze căzute...
si val-vârtej, toate amintirile trec, cioburi de porțelan adunate într-un colț de tristețe.
dar totuși pașii ne merg tot departe, departe de săruturi pătate de vină, departe de marea care ne spală, cât mai departe...
se strecoară printre așternuturi la amurg, dar adoarme dimineața, scrie mesaje și le șterge fără să le trimită, și se teme să nu lase buzele să îi elibereze teama. și parcă praful îi usucă gura.

103 - 85 =...

... te rog, amintește-ți de mine ca de un vis foarte, foarte frumos.

Timpul vindecă tot (?)

De multe ori mi-am imaginat, de cele mai multe ori când cineva se uita chiorâș la mine pe stradă, alteori fără vreun motiv aparent, cum ar fi să uit să-mi iau fusta sau alt obiect vestimentar indispensabil ținutei unei domnișoare decente și să ies așa golașă în lume. Exact așa m-am simțit azi, când am coborât la Romană și aveam o mie de gânduri. O mie și unul, de fapt. Mă simțeam goală-pușcă, murdară și ciuntă. Picioarele m-au purtat prin asfaltul încins și necleios. M-am oprit într-un magazin unde am probat trei perechi de pantaloni scurți și deși unii îmi veneau destul de bine, nu i-am luat. Am plecat și mi-am purtat gândurile pe lângă vitrine. Am intrat într-unul dintre magazinele acelea cu preț unic, unde culorile țipătoare ale maieurilor de damă îți iau ochii, iar înăbușeala groaznică generată de numărul mare de vizitatori îți dau dureri de cap. M-am învârtit fără să știu ce caut de vreo trei ori, m-am oprit în fața standului cu încălțăminte și m-a luat amețeala de la mirosul greu de transpirație și cauciuc. Am ieșit în câteva secunde și m-am oprit într-un magazin dintr-acelea "selecte" sau "de firmă", doar ca să-mi plimb degetele pe materialele mătăsoase. Am o problemă cu aceste magazine. Ori sunt foarte scumpe, eu sunt prea săracă. Aleg prima variantă. Așa că de fiecare dată când pășesc într-unul, înregistrez tot și mă duc în second-hand-ul meu preferat și "downloadez" preferințele în sacoșă fără prea multe șocuri pentru buzunar.
Cred că m-am chiorât vreo 2-3 minute la o pereche de cercei fără să mă pot hotărî dacă îmi plac sau nu, în timp ce o tanti cânta pe fundal, la radio, o melodie "power and control", cum o să îl facă ea pe un băiat să sufere și așa mai departe. Bizar, în orice caz.
După care te-am așteptat. Și-am așteptat să mă iei în brațe și să-mi spui că o să fie bine. Sau măcar că o să doară mai puțin. Dar ochii tăi erau goi, iar privirile noastre erau în dezacord. Și un zid crescut de undeva din spatele nostru ne-a învăluit. Când ai plecat, cerul era albastru-închis, și plin de nori ca niște pete de cerneală. Luna semăna cu o unghie ruptă, galbenă, palidă, bolnăvicioasă.
Ajunsă în stație, nu-mi doream decât să vină tramvaiul mai repede,  nu pentru că îmi doream să ajung acasă atât de repede, ci pentru că îmi doream să stau pe scaun. Mă dureau picioarele îngrozitor și toate băncile erau ocupate. Pe drum am cumpărat o pâine cu secară, brânză topită și bere cu lămâie. Și-am început să plâng. Pentru mine, plânsul este o modalitate de a mă liniști. Nu și de data asta. De data asta a fost doar semnul că totul merge în contratimp, că e exact pe dos, că trebuie să mă trezesc și să îmi recunosc slăbiciunile. Că îmi lipsește tâmpita aia de sor'mea, că îmi fac griji pentru ea și vreau să îi aud glasul. Că mă uit în ochii tăi și te implor să ai grijă cum pășești pe sufletul și visele mele. Că ascult aceeași melodie absolut tâmpită de o oră și beau bere. Nu, nu e aia cu "power and control". Cred că am o șansă de recuperare în comparație cu vecinul/vecina. El/ea ascultă "She will be loved" - Maroon 5.

Supergirl se simte mai bine când scrie. Pentru ea chiar și pofta de scris este o bucurie, așa că nu vă faceți griji.

Primul și ultimul examen

Mi-aduc aminte primul examen la facultate. Management cu dl Papuc. Mi-aduc aminte cât de tare m-a motivat lucrarea de seminar dată cu o zi înainte de examen. Luasem doar 7. Conta doar 1 punct și teoretic, îl luasem. Dar dl Papuc a avut grijă să ne dea subiecte mult mai dificil construite și mai în detaliu decât materia pe care o aveam de învățat pentru examinarea finală. Mi-aduc aminte cum am ajuns acasă și tot ce am făcut din momentul în care am intrat pe ușă și până a doua zi, ora 9, a fost să citesc și să rezolv probleme.
Am luat 10, fără câteva sutimi. Nu îmi mai amintesc exact. 9,70 sau pe aproape. Important e că în noaptea aceea albă nu m-am gândit decât la cum să fac să nu ratez niciun detaliu. Și la ochii mamei. Nu voiam să mi-i imaginez triști. Voiam să îi văd radiind de bucurie.
5 ani mai târziu, mă aflu în fața ultimului examen din ultimul an la FAA. Și tot la ochii mamei mă gândesc.
Mai am puțin, dar deja o simt cum zâmbește. Și de data asta maria e plictisitoare și profesorul și mai și. Așa că mă bucur că mă pot gândi încă la mama mea și la zâmbetul ei.

Aceasta este o bucată din copilăria mea, basmul meu preferat:
Ochii Mamei - Basm Japonez
    
  Asculta  mai multe  audio   diverse

Iubesc faptul că...

nu-mi mai dai fluturi în stomac. mă faci să plutesc, ușor, calm, nu foarte sus, ci aproape de suprafață. aproape de tine. de oameni, de mirosul pământului și sunetul pașilor. aproape de mine, așa cum mă văd reflectată de lumină în ape liniștite. și avem sens iar, nu prea mult, dar îndeajuns cât să ne simțim fericit de gradați, măsurați și cuantificați. ca 50 ml de fericire într-un vas Berzelius.
Iubesc faptul că în loc de fluturi, ne-au crescut aripi.  

Ron Pope - A Drop In The Ocean

Mi-am pătat sufletul cu suc de mere

De fiecare dată când disperi şi nu sunt acolo, adu-ți aminte, cortexul uman a dezvoltat o întreagă zonă în creier numai pentru speranță. De fiecare dată când te vei simți social respins, maltratat și incapabil să te amesteci în mulțime, când valul de oameni reci și necunoscuți te va naufragia în siguranța izolării și semi-depresiei, adu-ți aminte că există o explicație științifică pentru fiecare reacție la mediul extern. Suntem programați să fim sociali, dar să reținem foarte puține chipuri și să asociem și mai puține nume cu ele. De fiecare dată când străini ne sunt cei pe care i-am cunoscut în detaliu, cu care am împărțit clipe, gume de mestecat, păreri, vise, momente de electricitate oculară, când irisul se transformă în cer, iar cerul te urcă, și scările lui te duc mai aproape de stele decât dacă ai zbura cu o rachetă spațială a NASA direct prin miezul lor de foc, de fiecare dată când cunoști cum își bea cafeaua și că îi place parfumul ierbii și că detestă înghețata de vanilie, iar toate astea se transformă în ceață și sufletele voastre în piatră, atunci merită să te dai cu hipotalamusul de toți pereții. De fiecare dată când relațiile cu oamenii sfârșesc prost, te refugiezi în rămășițele indestructibile din tine. Suntdefiersuntdefier. Autodistructiv. Distrugi toate amintirile fizice. Te chinui să scoți pete de suc de mere de pe fața de pernă și de pe sufletul tău. Și bei/fumezi/tragi/plângi/alergi/dansezi până pici lat. Schimbi număr de telefon, schimbi cercul de prieteni, schimbi viața ta de zi cu zi și ritualul din zori de zi. Nu mai aștepți pe nimeni să intre la duș. Nu mai pregătești micul dejun. Un iaurt e de-ajuns. Și poți să lași liniștit vasele în chiuvetă. De fiecare dată când se întâmplă să dai peste un loc, un parfum, un vechi prieten, amintirile te năpădesc, dar trăiască judecata și cortexul prefrontal, n-ai să schițezi mai mult de un zâmbet la întrebarea aia pe care o aștepți cu teamă și ură "Și... mai știi ceva de...?" De fiecare dată, ai răspunsul potrivit. Să nu se vadă. Să nu se simtă. Să creadă că totul e bine. Doar așa o să poți să crezi și tu că e bine. Și-apoi dai de fotografia/șoseta/ceașca/frontala/tricoul sau prosopul ĂLA, căzut după dulap. Cine naiba te-a pus să faci curat? Te poți spânzura și de o lustră murdară. Dar te respecți. Și fiecare explicație științifică se duce naibii. S-au sinucis toate procentele. Am strâns de gât toate ecuațiile. Și tu ești aici. Interval deschis, eu la un capăt, tu la celălalt.

Mulțumesc!

atât :).

Flipping the coin

Neither life, nor love are forever. But when love dies, life wins. You will love again.
These were my thoughts then, keeping the cold coin inside my hand, waiting for a reason. I couldn't take a decision, even if I stood the entire day calculating. So I tossed the coin. I tossed it and when I saw it flip and shine in the air, I knew. I knew exactly what I hoped for.
To love again.

Din lumea celor care cuvântă... prea mult

Pe el putea să-l lase tot timpul să o aștepte. Pentru că știa că n-o să se supere și n-o să-i strivească privirea în raze căprui ca de fier. Tot timpul o va iubi.

Pe ea o urmărea greu atunci când vorbea, dar nu pentru că era o ignorantă așa cum ați crede voi, ci pentru că mereu îi citea gândurile și îi anticipa cuvintele... se bucura de fiecare sunet, și tresărea ușor din când în când pentru că încă îi mai arunca mici bucurii pe care nu le putea ghici. Era ca atunci când citeai o carte, dar a doua oară.

Cu el nu putea să împartă nu ultima, ci prima bucată din ceva. Și deși își scrisese CNP-ul emoțional pe frunte, să-l vadă el și numai el(căci era scris cu cerneală care scana și identifica irisul celui care privea), nu reușise încă să îi afle parola la calculator. Și de fiecare dată când dădea nas în nas cu telefonul codat, cu păturile separate, cu uitările și toate clipele reci care se adunau ușor într-o epocă de gheață în doi, nu putea să nu se gândească că probabil o să fie femeia aia care o să slăbească 10kg ca să încapă în rochia de mireasă și se va îngrășa 20 atunci când va fi părăsită la altar. O proastă care s-a uitat la prea multe telenovele. Nu știe că va pune pe ea și mai mult dacă apare individul și spune c-o ia de nevastă. Proasto(a se consemna, nu am scris "Proast-o").

Vă mulțumesc pentru atenția dumneavoastră. Acesta a fost caleidoscopul vocilor din capul meu. Poate așa s-or liniști...

La revedere!

trezirea la visare

The Cranberries - Dreaming my dreams

Asculta mai multe audio acustica

câteodată zilele trec fără să le simțim gustul. și minutele de întârziere ale tramvaiului se cristalizează într-o stare de dulce amorțire a tuturor simțurilor, când te trezești că te uiți fix într-un punct și realizezi că gândurile te-au purtat aiurea.
zi de zi mii de vise se sinucid, aruncându-se din tramvaie aglomerate și murdare, se întind pe șinele de metrou așteptând să fie spulberate, bucăți mai mari sau mai mici se infiltrează în pământ, se evaporă, se lasă purtate de vânt, se impregnează în oameni. oameni, oameni mulți, preocupați de griji, care privesc în gol și pășesc prin peroane fără să fie atenți la ce se întâmplă în jurul lor... și veșnicul, eternul drum, murdar, emanând fel de fel de mirosuri, nuanțând mii de variante de gri, mii de feluri de praf și băltoace mizerabile. pe drumul ăsta ne purtăm pașii, visele, mințile, grijile, inimile. din când în când ele se întâlnesc și așa apar zâmbetele, strângerile de mâini, privirile furișe, tresăririle, mângâierile și tachinările care dau savoare zilelor și parfum nopților.
inimile sunt nesăbuite, zâmbetele, trecătoare și oamenii sunt niște uituci. niște uituci dragi, dar tot niște uituci. și-și lasă urmele să se risipească printre mașinile aglomerate din trafic, le uită în fiecare cartelă de metrou și mall.
și fără să știi, fără să mai simți, fără să lași nopțile să cadă peste sufletul tău, visul tău cel drag te părăsește și-și alege calea cea mai simplă să moară. ar fi o idee bună dacă am avea un centru pentru reciclarea viselor...
adevărul e că de ceva vreme zilele mele nu mai au gust, dar mi-am lipit visele cu poxipol de mine, le-am legat bine bine bine de tot, sperând să pot înființa primul centru de reciclare a viselor înainte să încep să amorțesc în stația lui 40.

photosource: weheartit.

*over-exposed and under-appreciated*

A sad thing is sad, a sad fact is reality. And the reality is that the rainbow girl has lost her colours to a dream. In fact, I think we should call her now rain girl, as I find it more suitable with her moist and self-pitty attitude.
And even though we should not worry, as there are still friends and chocolate on this world, I fear the weeks to come.
It's not the fact that she is frail, it's the fact that I don't know what to do to cheer her spirit. And even if I could do with the rain, I hate having it all over my kitchen and bathroom floor, or even in my soup, while I eat. As all she does at some times is stare into a fix point, with rain all over her face, pouring salty tears on her cheeks.
As I said, a sad thing is sad, but a sad fact is reality. And the reality is that she is so tired of being me.

My life consists of fast turning pages

Yesterday I bought 5 beautiful books, each speacial to my beautiful and strange collection. For I fear that no one has ever tried to mix bed time stories with Tolstoi and Goethe.
"Basmele românilor"
"Visul unei nopţi de vară", William Shakespeare
"Crocodilul din hamac", Gerda Anger-Schmidt, Winfried Opgenoorth
"The Shining", Stephen King
"Drept de viaţă şi de moarte", Amelie Nothomb
As a child, I got nightmares from Stephen King's "Misery" and "Carrie", for which I never tried it again.
As a mature person, I find Amelie's books a feast for the mind and spirit.
Currenly reading:
"Partida de biliard de la 9 si jumatate", Heinrich Boll
"Little Women", Louisa May Alcott

Ush, if I could just turn this last page and go to sleep...

fighting with myself

She cheated on him. He hit her. I hate them both for what they represent, but I love them for what they are, as they are dear to me. I cannot stare them in the eyes, for I feel that I am the one to blame. I do not agree with her, but I would never turn my back to a friend that needs me. And I could never hurt her, as she is a very important piece of my soul. But his suffering disturbes me, it trembles my heart and makes my mind twist, as her betrayal is more than he can endure... too much to bear and keep within yourself. Though it is hard not to judge her, hitting her would mean much more pain for him than for her. As every hit falling on her, all of her small bruises, her wounds, are marks on his soul. I remember when I was a girl, I remember I would fight my little sister. I would feel like every tiny punch that hit her soft white skin was a wound on me. I felt my heart pounding, not just with rage, but trying to escape my hurtful chest, while my lungs were so close to explode I could hardly breathe. Every breath I took was as if the air was ash.
I remember that after the moment faded away and the fight had stopped, I would reach my hand to my heart to make sure it was still alive. And it was. It was desperately beating inside of me, probably afraid of my insatiable fury against me.
I wish she knew this. I wish she knew I regret all of our foolish fights, from then and now. I wish I had told her that I felt so furious of myself back then, that I was nothing more than a child, a child driven by the guilt and fear that she will resent me. Somehow she forgave me. But I will never think proudly of myself for being that sister. And that's why I lost back then, and that's why I lose today.

Anestezic

"Substanta prin care se obtine pierderea temporara si reversibila a sensibilitatii intr-o portiune a organismului prin actiune locala asupra terminatiilor si fibrelor nervoase senzitive."
Da, de asta am nevoie. Te rog, ridică-te din pat. E miezul nopții, îmi crapă capul de durere, fă ceva. Aleargă până la bucătărie, adu-mi un pahar cu apă, să-ți simt pașii pe gresia rece... Vreau să faci ceva să-mi treacă.
Dar tu îmi dai o pastilă și un pahar cu apă, după care te bagi în pat lângă mine. Și-ți lipești tălpile înghețate de trupul meu, în timp ce te cuprind în brațe.
Ne prăbușim printre cearceafuri și vise, doar ca să ne trezim printre mașini și corporatiști triști, pictați în culori monotone...

1001 Oameni buni și frumoși. Episodul 3: Tata, un om simplu

Tatăl meu e genul de uriaș puternic și mândru ca un taur, dar copilăros și jucăuș ca un câine. Nu mai spun de credincios. Seamănă cu Hagrid, cine a citit cărțile Harry Potter știe la ce mă refer. Tata chiar are un câine cu trei capete, nu glumesc.
E omul care a luat și din "împărtășania mielului", dar care, așa cum ar spune și Heinrich Boll, s-a înfruptat și din "împărtășania bivolului". Mă refer la faptul că deși acum își găsește echilibrul și liniștea în blândețe, în non-violență, într-o neabătută voință către un ideal de bunătate și egalitate,au fost momente când m-am simțit înfricoșată de el și povestea vieții lui violente, plină de compromisuri și decadență. Să nu vă imaginați totul prea dramatic, dar dacă l-ați cunoaște, ați recunoaște în el o năzuință, o sete către valori și virtute, care sper că la un moment dat va răsări în orice om. Acest gen de sentiment este ca sămânța de bambus chinezesc. Ea nu răsare decât în 5 ani din momentul în care a fost sădită. La început, e doar un muguraș fraged și fragil, dar care își dezvoltă o minunată rețea de rădăcini care îi vor asigura hrana și puterea de a crește într-un an cât în 5.
Dar să revenim la tatăl meu. Cred că lucrul care îl caracterizează cel mai limpede este pasiunea. Pasiunea pentru credință, pentru oameni, pentru muncă, pentru natură și pace, pentru bicicleta lui și pentru fotbal, pentru Steaua și pentru noi, cele 3 fete ale lui. Tata este o inimă de copil într-un trup de adult. Iar atunci când își ia o pereche de ghete noi, recunosc în ochii lui bucuria aceea inocentă, precum și dorința neabătută de a le lustrui și a dormi cu ele. Și când își trece mâinile noduroase peste fruntea mea, îmi dau seama că oricâți ani ar trece, tata tot o să se bucure de copilăria care îi ignoră părul cărunt.
Aș fi vrut să vă scriu mai multe despre el, dar mi-am dat seama că nu i-ar plăcea, că ar strâmba din nas și că poate copilul din el ar roși. Așa că las magia cântecului să acopere cuvintele mele simple, dar calde. Te iubesc, tata.

totul e bine când se termină cu bine

Problemele mele sunt mai profunde: sunt îndoieli legate de credință. Am o singură certitudine: există un univers paralel, spiritual, care interferează cu lumea în care trăim. În afară de asta, tot restul - cărți sacre, revelații, ghiduri, manuale, ceremonii - toate mi se par absurde.
Paulo Coelho, Aleph

Unii spun că viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce aștepți. Eu cred altfel.
Atunci când sunt de mână cu prietena mea cea bună, în timp ce mă plimb prin Cișmigiul plin de lumini, în timp ce îmi strecor degetele printre paginile unei cărți care îmi place, primul pas în cărturești, parfumul de ceai și cărți, toate aceste lucruri mă fac fericită. Și timpul trece atât de repede când suntem fericiți.
Pe de altă parte, când aștept un tramvai care întârzie, un mesaj care nu mai vine, când aștept la abonamente sau la programare la medic, când sun la Speed Taxi și stau câte 10 minute pe fir ca să mi se spună că nicio mașină nu este disponibilă... păi, toate aceste lucruri parcă dilată secundele în ore și orele în luni.
Am stabilit deci că, cel puțin pentru mine, viața nu e ceea ce se întâmplă în timp ce aștepți. Un singur lucru e cert, însă. Avem nevoie și de fericire, și de tristețe, în existența aceasta a noastră. Avem nevoie să râdem și să plângem. Pentru ca timpul să nu treacă nici prea repede, nici prea încet. Așa, totul se echilibrează și putem gusta fiecare zbatere a aripilor noastre de fluture...
Azi mi-a revenit pofta de a scrie și de a citi. Azi, în timp ce mergeam pe stradă acasă, totul mi s-a părut atât de limpede. M-am regăsit. Și geanta mea cea bej m-a regăsit(mulțumesc Boschi). Iar cele două cărți noi(mulțumesc Hani) mi-au zgândărit apetitul pentru cele mai puțin noi pe care trebuie(repet, trebuie)să le termin înainte de a le termina pe acestea.
Încă un lucru, înainte de a sfârși o zi minunată alături de cele mai dragi ființe mie. Mulțumesc pentru bușitura care o să-mi aducă aminte și mâine de clipele frumoase petrecute împreună. Da, Roman, îți mulțumesc și ție!

Mairi Campbell and Dave Francis - Auld Lang Syne

Asculta mai multe audio traditionala