E cald în cameră, ceaiul fierbinte scoate rotocoale parfumate, cărțile stau liniștite lângă pat iar eu mă gândesc dacă nu cumva sunt o lașă că mă ascund. Și mă ascund cum pot și pe unde pot. În cursuri, în timpul prea scurt, în versuri și mai ales în mine. Am devenit o enigmă pentru mine, iar asta îmi furnizează aproape zilnic nevoia de a scrie. Nu neapărat mult. Nu neapărat pentru că mă liniștește. Nu pentru că scriu frumos. Nu am nimic nou de scris.
Și atunci de ce?
Pentru că ar fi păcat să las trăirea și gândurile din spatele ei să treacă fără să nu le pun pe foaie. Ar însemna că nu le acord importanță. De aceea scriu. Pentru că simt ceea ce scriu. Așa că... în loc să-mi văd de ale mele în seara asta liniștită, m-am gândit... Și m-am jucat cu gândurile:
Suflet lipit
Încerc cu scotch ieftin să lipesc
un suflet...
Din nelumină-mi amintesc
un zâmbet...
M-agăț de sfoara rece ce mi-o-ntinde
a mea minte
și mâna mi-alunecă, se desprinde...
Cuvinte...
se-adună-ncet în rânduri măzgălite...
Dureri...
ce trupul meu sluțit nu le mai simte
de ieri.
Și număr ieri, și-aștept să ceri
un zâmbet
Dar am uitat și-n neguri pieri,
tu, suflet...
Iertarea desenează un cavou cu dor
în cuvinte.
Și numai eu m-aștept pe coridor
Și-n minte.
Mă crucific, dar n-am mai murit
de ieri.
Și-așteaptă, sunt acolo, n-au pierit
Dureri...
O poartă, un cer, o chemare,
un înger...
Dar cheie să-mi deschidă n-are.
Încă sper
Că într-un soare mă vei găsi
pierdută...
Și-alături îmi vei păși,
nălucă.
Vei face tu o nouă cheie?
O cruce?
Vei ține norii să nu plouă?
Vei plânge?
Te-aștept în stele și în sufletul
lipitul...
Să știu de tu mi-ești semnul,
sortitul...
Mintea tace, doar sufletul ascultă
Un vers...
Pe foaie a-nceput să plângă...
L-am șters...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu