A Walk To Remember

Te-ai întrebat vreodată de ce e atât de greu să vorbești despre dragoste? Ți-e greu să găsești acele cuvinte simple pe care nu le ai sau de care ți-e teamă. Te ascunzi de acele cuvinte. De ce? Ți se par prea intime, prea aproape de suflet, prea greu de rostit fără să trădeze trăirea ascunsă din inimă...
Știu, mă pierd în cercurile propriilor idei... dar nu am cum să nu fiu în starea asta de imponderabilitate mentală când ești cu mine. Ca atunci când am adormit în brațele tale. Sau când m-am trezit și erai tot acolo. Mă țineai de mână. Mi-ai făcut ziua mai colorată, mi-ai înviorat diminețile pe care de obicei le petreceam în pat, dormind.
Același tu și când m-am simțit dezamăgită de lume 1 minut mai târziu după ce am plecat pe drumuri separate: eu la interviu, tu acasă. Același mobil număr de telefon.
Tristă și pierdută în propriile griji m-ai găsit azi pe băncuță. A fost de ajuns să te văd. Am zâmbit fără să îmi dau seama.
Ne-am plimbat. Am râs de Paco, câinele cartierului(care cu cât păreai mai dezinteresat de el, cu atât mai mult te provoca să-l mângâi). Am văzut un creion în culorile curcubeului și nu mă așteptam să mi-l oferi împreună cu buchețelul de ghiocei mai târziu, în plimbarea noastră. Ștrengarule, m-ai păcălit de data asta...
Am vorbit. Mult. Despre familie, cunoscuți, prieteni, colegi, oameni dragi. Despre noi.
Cum adică nu ai văzut ”A Walk To Remember”?
Așa că l-am văzut. Pur și simplu. Și m-ai ținut de mână. Pur și simplu. Totul pare natural când ești aici. Pare. Pur și simplu. Nu răspund propriilor întrebări, spun doar ce simt. Pur și simplu.
Nu ai reinventat iubirea pentru mine, nici nu ai pus sentimentele la încercare. Nu ești personaj de roman, nu ai cum să fii, nu prevestești întâmplări extraordinare... Dar... ești ca o primăvară care a venit aici pentru prima dată, ești o nouă chemare care lasă să răzbată prin viața de zi cu zi un vis de îndrăgostit pe care îl uitasem. Și ești aici, acum...