Apel. Sufletul meu solicită apel. Nu e mulțumit de prima sentință pe care am dat-o în cazul tău, aceea prin care te iertam, prin care voiam să îți fiu aproape de-atunci încolo. Hotărâsem să îți iert greșelile, să îți accept defectele, să îți aștept zâmbetul, să îți ating rănile cu alinare, să te mângâi cu canicula sufletului meu. Dar nu, mintea mea a început dezbaterile și se chinuie să te condamne. Vrea să te pedepsească cu orice preț. De ce oare nu înțelege că un nou proces acum ar însemna și mai mult dezechilibru?
De ce îmi e atât de greu să accept că tu ai greșit și că ce ai făcut a fost premeditat? Că nu a fost decât intenție cu vinovăție? Că n-a fost întâmplare? Că nu există scuză? Că trebuie să mă apăr? Nu, eu mă descopăr toată și îți arăt, punând degetul pe răni: uite, aici sunt vulnerabilă, și aici, și aici…
Sunt o ciudată. Am un vis. Un vis în care toată lumea are cel puțin un motiv să zâmbească și totul e senin. Nu minunat, nu extraordinar, nu… Doar senin, calm, plăcut. Visul ăsta mi l-am pus în păr să îl bată vântul, să îl poarte ca o șoaptă pe la urechile tuturor, să îl culce undeva, într-un asfințit de soare, la marginea pământului și a timpului. Dacă aș reuși să desprind visul ăsta din păr poate m-aș învăța minte să mai am încredere în oameni și să mai iubesc pe cine nu trebuie. Aș avea și eu nopți dormite, dimineți vesele și ale mele, gânduri limpezi și lacrimi mai puțin sărate.
Azi am cunoscut o fată. O fată care a suferit din cauza mea. Din cauza egoismului și copilăriei mele. Din cauză că am avut odată, de mult, un zâmbet cald și sincer. A avut grijă însă să mi-l șteargă, lăsându-mi un zâmbet amar și un nor de lacrimi ce stau să curgă.
Fata asta nu merita. De-asta am declarat apelul just și dezbaterile deschise. Ca să-i fac ei dreptate. Și mie în același timp.
Îmi e greu să recunosc acum că am greșit, dar mărturia mincinoasă se pedepsește. Iar eu îmi sunt cel mai aspru critic. Cel mai mare tiran. Cel mai mare rău.
Mă simt ciudat, acum că iar iau fiecare întâmplare și o întorc pe toate fețele, ca pe ale cubului pe care mă chinui să-l fac( și să-l desfac) de 2 zile. Acum îmi e cel mai rău și cel mai bine, când simt că am iar suflu, că vibrez, că trăiesc cu fiecare moleculă agonia propriilor greșeli și suferințe. Dezbrăcată de vise și înfofolită în gânduri nebune, în cești de ceai negru și miros de iasomie. Vreau să ajung la capătul eșafodului. Vreau un sfârșit. Vreau o sentință. Vreau să mă condamn. Vreau să mă achit. Vreau libertatea gândului. Vreau clipa de inocență. Vreau jocul de-a v-ați ascunselea. Vreau să ningă. Vreau să mă regăsesc. Vreau să fiu. Vreau să fiu eu.
november rain
Asculta mai multe audio Muzica »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu