Era în jur de ora 22. Metrou. Eu citeam. Le temps de secrets – Marcel Pagnol. Obosită, dar nu și plictisită...
Eram cu mintea în 7000 de colțuri, bineînțeles, tu fiind în 6999 din ele. Asta pentru că acel unul care îmi rămăsese era reprezentată de ziarul pe care îl citea domnul din stânga mea. Prosport. Ca orice fiică de microbist fără leac, trag și eu cu ochiul. Era acolo un pic de roș-albastru care întotdeauna îmi atrage privirea și mă face să-mi țin respirația. Era și normal să am reacția asta. Cu o zi înainte fuseseră tragerile la sorți și eu n-avusesem timp să mă informez asupra adversarului Stelei.
Cum mă zgâiam eu de mi-era teamă c-o să fac întindere, nenea posesorul ziarului închide ziarul așa dintr-o dată, paf!, și se întoarce spre mine cu o figură acră, cu iz de înfumurare și superioritate:
- N-are horoscop! Îmi spune el pe un ton aflat în cea mai deplină armonie cu mutra lui trufașă de mare specialist în fotbal.
Eu surâd și îi întorc o privire tăioasă, la fel ca și replica:
- Aa, nu de horoscop eram interesată, voiam doar să știu care e rezultatul tragerilor la sorți pentru Europa League, turul doi preliminar. Sunt curioasă cu cine a picat Steaua...
Tranșând astfel situația, trebuia să vedeți amestecul de uimire mută și sentimentul de „căzut-din-pom” de pe fața lui nenea posesorul ziarului.
- N-am știut, mă scuzați.
- Nici o problemă. Și îmi văd mai departe de cartea mea, conștientă că probabil tocmai răsturnasem orice ordine socială și orice concept de egalitate a sexelor de care interlocutorul meu fusese conștient vreodată.[ Aici fac o paranteză : în ceea ce privește felul de a mă îmbrăca eu sunt la extreme – ori băiețoi, ori too girlish – iar în ziua respectivă eram departe de a părea fană a fotbalului, cu tocurile mele și rochia albă cu flori]
Dacă până atunci nenea avusese gura ușor întredeschisă de uimire, aceasta a devenit de-a dreptul căscată când s-a aplecat mai bine să vadă ce carte citeam eu. A făcut ochii cât cepele, plimbându-și nedumerit ochii de la carte la figura mea impasibilă. Străduindu-mă să-mi rețin un zâmbet, închid cartea, paf!, și mă ridic:
- Nu e în română!
Trebuie să recunosc că numai amintirea felului în care m-a urmărit cu expresia aceea tâmpă și vexată pe chip mă face să chicotesc uneori. Era probabil prea mult pentru el.
Cea mai tare fază e că o altă fată a urmărit scena de pe banca din fața noastră și a coborât la aceeași stație cu mine. Înainte să se deschidă ușile, se uită la mine și spune destul de tare încât să o audă și persoana în cauză:
- Trebuia să-i spui că n-are poze.
Am zbughit-o pe scările rulante râzând și sperând că nu voi uita întâmplarea prea curând.
De-acum încolo promit să nu îmi mai bag nasul unde nu-mi fierbe oala. Sau ochiul unde nu-mi este carte. Sau în ziarul altcuiva. Sau cumva. Am să aflu și am să vă anunț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu