Nu vreau să dorm, vreau să visez...

N-am somn. Cred că de vină e cea de-a doua cafea băută azi la serviciu, între 2 telefoane și 3 agende. Sunt conștientă că sunt obosită, dar nu am chef să dorm. Patul e prea mare pentru mine în noaptea asta. Mă distrez pe seama mea și îmi privesc cearcănele în oglinda minusculă. Dâre de culoare galbenă, mov și roșie îmi împresoară ochii, îmi încoronează nopțile nedormite. Nopți petrecute prin București, la concerte, ceainării sau perindări prin parcuri. Nopți în camera mică, dar parfumată cu miros de ceai de măceșe, cu filme și jocuri, desene și mai ales taclale.
Ah, ceasul ăsta nu vrea să îmi fie prieten! Ne certăm mai rău ca niciodată. Nu ne mai sincronizăm deloc. Ziua începe uneori la fel, cu aceeași ceașcă de cafea... aceeași geantă doldora de cursuri, eșarfe, agende și alte asemenea nimicuri. Dimineața la fel de proaspătă mă îmbie să mijesc ochii și să pășesc pe coridorul alb și îngrozitor de asemănător cu cel al unui spital. Mereu văd un afiș care îmi urează să am o zi de curcubeu, iar Moscovici îmi cere să-l caut.
Curtea e acum mai plină de parfum și animație decât în alte dăți, dar stația de metrou încă îmi pare o gură știrbă căscată peste noi, cei care mai și visăm. Mereu aglomerație, mereu oameni gri, cu haine gri și fețe îngândurate.
Azi am fost dezamăgită de oameni. Nu e prima oară. Dar a fost prima oară când am realizat că unii oameni nu numai că nu vor să arate compasiune, milă sau înțelegere, nu pot simți aceste lucruri. Sunt incapabili să își descopere sufletul. Handicapați din punct de vedere sentimental. Ciudat. Nu cred că s-au născut așa.
Poate ar fi cazul să mai cobor la magazinul de vise. Acolo cei visători nu au aripi frânte, nu au lacrimi în inimă sau ochi. Și curcubeul e mereu pe cerul albastru ce se revarsă peste întreaga zare. Poate n-ar trebui să visez așa mult, poate o să mă împiedic de un ciot de realitate și am să mă prăbușesc în lumea celor gri. Dar până atunci vreau să visez cu fiecare moleculă, să mă scald în izvorul inocenței și să devin neființă în timp ce privesc pe geam cum răsare soarele. Vreau să mă lăsați în pace, așa nebună și cu capul în nori, plutind pe un lac din Utopia, dând la pește în timp ce pictez norii.
Și dacă deja am pus capul pe pernă și dorm, aș vrea să știu cum de mai visez?Dacă deschid un ochi am să fug de pe potecuța visului, trezindu-mă exact în Patul ăsta mare care a divorțat de Ceas, făcându-și o amantă pe nume Cafea. A păcălit-o c-o s-o ia de nevastă.
Ah, mi-e somn sau deja dorm, ce importanță mai are? Mâine am să recitesc prostioarele astea și am să mă amuz. Tomorrow, you`re here!
PS: Oare liliecii care dorm atârnați cu capul în jos sforăie? Aș vrea să mă lămuresc în problema asta. Cine poate să m-ajute?

Cum gândește o femeie...

You can pick me up at eight!

Maturizare

Am pus timpul într-o sticlă
și l-am lăsat să îmbătrânească
am mai rupt din noapte-o filă
și-am făcut cerul să crescă

Vântul s-a făcut opac
trenul n-a plecat din loc
zilele-au intrat în sac
norii negri au luat foc

Flăcări de lumină moartă
au topit sticla clepsidrei
pân`ce a ajuns o șoaptă
ce-a trecut prin anii mei

Nu am timp, nu am nimic
am băut sticla capac
îmi e teamă să mai strig
teamă... c-am trecut ața prin ac

Singura.

Singura care merge cu metroul și le zâmbește oamenilor ursuzi dimineața, la 7:00.
Singura care citește Codul de Procedură Penală în stație la 1 Decembrie 1918.
Singura care nu aruncă șervețelele pe jos. Le păstrez până ajung acasă uneori. Ce să-i faci, nu prea sunt multe coșuri de gunoi în mult iubitul București.
Singura care plânge când vede o bătrânică în baston cum se chinuie să ajungă la piață.
Singura care îi dă copilului cerșetor de ziua lui un cadou. Nu aveam bani la mine, dar am găsit eu ceva care a luminat fața scăldată în lacrimi.
Singura care dăruiește cărți pentru că asta ar vrea să primească în schimb.
Singura care plânge în public și nu arată că ar plânge.
Singura care ar face orice să nu te mai vadă tristă. Să te facă să te răzgândești atunci când spui că nu te mai poți bucura de lucrurile simple. Să te facă să zâmbești sincer. Măcar o dată. Spune-mi ce să fac... De ce mă îndepărtezi de tine? Aș vrea să îți spun cât însemni pentru mine, aș vrea să știi că îmi fac griji, chiar dacă doar pentru un minut, pentru ca în următorul să am mintea ocupată cu altceva. Măcar grijile, tainele, lacrimile mele sunt adevărate, sunt adunate toate aici, în suflet. Tu n-ai să le vezi pentru că m-ai rănit și nu vreau să știi că ai făcut-o atât de tare. Și prefer să fiu singură, decât cu tine, înger păzitor! Singură...
Singura care ar da orice să nu gândească așa cum gândește.
Singura care iubește atât de mult oamenii încât îi lasă să plece. Am pierdut oameni. Încă pierd. Urmezi TU. Aștept ziua în care amintirile îți vor năpădi gândul și dorul o să te împingă să mă cauți. Zadarnic. Nu mă mai recunoști. M-am schimbat. Așa crezi tu, dar eu sunt aceeași.Î mi lipsește doar bucata de suflet pe care ai luat-o cu tine ultima dată când m-ai văzut și acum, că mi-ai adus-o... nu, nu mai pot s-o lipesc înapoi. Nu mai vrea să fie vie, vrea să zboare singură spre cimitirul viselor. Singură...
Singura care doarme 4 ore pe noapte și spune că de fapt a dormit 6.
Singura care visează 20 de ore. Exact din momentul în care mă ridic din așternut și beau cafeaua cea de toate zilele până când închide la Soare, pe la 18:00.
Singura care ar vrea să vadă un asfințit din metrou.
Singura care își asumă responsabilitatea pentru ce a scris aici. Bazaconiile sunt ale mele, indiferent că e vorba de treabă serioasă sau de alea-alea. Asta am auzit-o la Chilian și am zis că mare dreptate are.
Singura care a sperat să nu se lovească de zidul rece azi după ce a primit căldură cât pentru jumătate de iarnă.
Singura care știe exact zilele în care nu trebuie să se machieze. E ciudat, dar mereu anticipez zilele în care o să trag o porție de plâns. În caz că mi se face chef.
-Ești bine?
-Da.
...normal că nu sunt, dar de ce întrebi? Doar așa, aiurea în tramvai? Nu înțeleg... azi m-ai văzut că eram la pământ și te-ai întors cu spatele. Preferai să discuți cu cea pe care de comun acord am numit-o nesuferită decât să mă privești în ochi. Ai plecat zâmbind spre casă și eu am rămas singură pe drum, singură la semafor, singură în stația de autobuz. Singură...
Singura care ar vrea să nu mai simtă tristețea în aer și să nu mai asculte melancodii(melodii melancolice). Dar voi toți mă vreți așa. Și am să vă fac pe plac. Sunt singura care se încumetă să o facă. Singura...


Vanessa Mae - Firefly
Asculta mai multe audio Muzica »

Și ai închis ochii...

... și tot ce era în mine, fiecare tresărire, fiecare dorință, fiecare dor, fiecare vis, fiecare poveste neterminată s-au închistat într-o bucățică de suflet rezervată pe numele tău.
Timpul a ajuns la capăt. Spațiul a devenit opac. Ți-am dat și ce nu aveam, tot ce putea fi al meu și nu a fost, tot ce n-aș fi vrut să-ți dau... ți-am dat...
Ce risipă de sentimente, de energie, de căldură sufletească.
Nu mai am nimic.
Mi-e dor să mă știu.
Aș vrea să fac cunoștință cu mine, cea nouă, cea fără tine.
Caut o clipă de inocență stropită pe cearșaful anotimpurilor fără tine.
Am sacrificat un gând blând. Și am plâns peste întreaga lume, peste toate stelele. Am inundat planetele și am stins flăcările soarelui.
Am împreunat brațele în rugăciune și ele au înghețat. Ultima rază de lumină din privirea ta le-a redat vlagă. Te-am mângâiat pe la tâmple.
Ah, de ce ai închis cerul în ochii tăi? De ce le-ai cerut stelelor pierzania?
Caută-mă dacă ți se face dor. Caută-mă prin zăpezi, numărând fulgii până la infinitul umbrei. Caută-mă în ploaia de noiembrie, sub podul cu dragoste.
Voi duce cu mine fiorul trecerii tale prin viață, ființă flămândă de iubire! Voi păstra emoția atingerii inimii tale. Simt gustul amar al zborului tău.
Aripile, deschizându-se până la nori, mi-au rănit ochiul și lacrimi de sânge au curs, mânjind cu roșu cămașa ta albă.
Ai devenit un punct strălucitor într-un orizont mult prea îndepărtat mie.
Nimic nu mai contează acum...

Jocul de-a v-ați ascunselea

Robert Pattinson - The Meadow
Asculta mai multe audio Muzica »
Aș vrea să mă înțeleg mai des. Dar sunt atât de absentă uneori, atât de plecată din conștient încât nici viața nu-mi pare a curge. Cadranul ceasului meu indică mereu o oră care îmi arată că am întârziat. Mereu alerg. Mereu mă împrăștii peste 1000 de activități. Mintea mea aleargă cu pași de uriaș.Sufletul se lasă purtat. Deși uneori n-ar vrea. Atunci mă pedepsește cu o stare de imobilitate, de invaliditate mentala. Mă simt prinsă ca într-un năvod.Mă cuprinde un sentiment de claustrofobie în timp ce încerc să mă strecor prin ochiurile plasei.
Nu mai vreau să mă ridic din așternutul trist dimineața, nu mai vreau să mă cert cu mine de fiecare dată când închid ochii și mă gândesc la tot ce aș fi putut sau aș face. Îmi e teamă de mine de fiecare dată când mă hotărăsc să fac ceva.Mi-e teamă că o să zădărnicesc totul. Mi-e teamă că o să dezamăgesc. Urăsc să văd lacrimi în ochii tăi. Mi s-a acrit să fiu sinceră. Nu știu ce e cu mine azi. Poate e de la cafea, deși nu cred.
În loc să zâmbesc... în loc să mă bucur că totul a ieșit aproximativ cum îmi doream, eu mă lovesc de obstacolele propriei conștiințe. Mă simt contradictorie. Mă simt pierdută. Oare am să ajung acasă?
Oare am să iubesc cu fiecare fibră a sufletului?Oare am să înțeleg care e rolul meu în toată piesa asta? Mă simt propriul meu opus.
Și pe deasupra, m-am săturat de răceală, de durerea de cap și de nopțile fără somn. De dorul de casă, de lipsa de timp și de bani. Vreau să fac multe. Cât mai multe. Și uite-așa ajung să alerg, să intru într-un soi ciudat de dans fără muzică, cu ritm sufocant.
Și ajung la stagnare. Atunci toate funcțiile trupului parcă sunt în așteptare, doar mintea încearcă să se trezească din amorțire. Reușesc mereu să mă bag în cercuri de ceață. Și doare. Doare că tu mă cauți și eu mă ascund. E un joc sadic de-a v-ați ascunselea care mă înnebunește și mă face să mă bucur de fiecare pauză după ce mă descoperi. Doar pauzele jocului par a fii liniștitoare, par a-mi anihila orgoliul mereu pe fugă. Sunt momente când mă contopesc cu pacea, când neantul se proiectează în mod straniu în mine, făcându-mă să mă simt ca o șoaptă, ca o nălucă, ca o atingere blândă, ca un parfum ce se volatilizează în încăpere. Plutesc, departe de tot ce este real, de tot ce e lumesc, de tot ce e material. Plutesc în nimic, în neființă, mă deșir ca firele unei țesături de mătase, mă destram ca părul împletit în adiere, curg...
Pauzele sunt de fapt momentele în care trăiesc, în care mă simt plină de culori.
Alergatul prin lume, prin timp, prin viață... sunt doar viața banală, cotidiană, cenușiul existențial.
Și totuși... Fără joc nu există pauze, fără ascundere nu există descoperire, fără să alerg nu reușesc să obosesc.

Smile!

I=U/R

Anouk - Lost
Asculta mai multe audio Muzica »
Mă alintai Arhimede. Mai ții minte?
Ne certam pe rezultatele problemelor de fizică. Mă uimeai cu raționamentul tău atât de simplu, atât de ușor de transpus în cuvinte, care nu prea te înșela.
Era o chestie care mă fascina... să te văd cu pixul în mână, aplecat peste caietul măzgălit. Mereu râdeai de mine că scriu urât .Între timp mi-am mai revenit. Adică acum lumea chiar îmi spune că scriu frumos.
Așa și?
Ce dacă m-ai dezamăgit?
Ce dacă te-am dezamăgit?
Ce dacă primesc același banal "Bună, ce mai faci?" de pe buzele care m-au sărutat prima oară?
Ce dacă mi-am amintit de tine?
Ce dacă n-o să te mai văd niciodată așa cum te-am văzut la 16 ani?
Ce dacă am rămas prieteni?
Ai fost prima dezamăgire. Prima lacrimă. Primul vis spart în mii de bucățele de fantezii și iluzii. Prima problemă de fizică nerezolvată.
Sarcinile ne erau diferite. Eu eram pozitivă, tu negativ.
Mișcarea ordonată de sarcini... Curent. Oare ce intensitate aveam? E clar că tensiunea era mult mai mare decât rezistența... Deși nici eu, nici tu n-am fi vrut... Intensitatea era covârșitoare.
Deci bietul rezistor a ars. La fel și amintirile, la fel și imaginea celor 2 copii care mergeau de mână spre casă, la fel și banca unde ne întâlneam, la fel și temerile de înainte de întâlnire, când fiecare se ruga ca celălalt să nu întârzie...
Legea lui Ohm nu s-a aplicat cum trebuie. Mă opresc aici. Încep să debitez și s-ar putea să ne contrazicem iar. Închei prin a spune ce anume mi-a amintit de tine... un băiat și o fată la metrou se certau pe o problemă de fizică. El a coborât la Dristor nervos, iar ea l-a urmărit cu privirea... în timp ce mototolea foaia de caiet pe care au schițat rezolvarea...

Vis de dimineață

KELLY CLARKSON -BECAUSE OF YOU
Asculta mai multe audio Muzica »
Îmi plăcea să o privesc cum adormea. Toată ființa ei, atât de fremătătoare de obicei, emana acum liniștea unui înger în rugă. Cu primele raze ale soarelui care invadau fereastra, chipul îi era înconjurat de o lumină neomenească, aproape divină, aș putea spune. Era momentul preferat al zilei. O iubeam. Știam că era mult prea nebună, mult prea rebelă, mult prea greu de supus în ceea ce privește sentimentele. Avusesem norocul să se îndrăgostească de mine. Altfel aș fi fost doar o marionetă în brațele ei de culoarea chihlimbarului. Am cunoscut-o în seara de Paște, era rudă cu prietenul meu cel mai bun. Din prima privire am fost captat de persoana ei mică, dar jovială, precum o luminiță ce gâdilă luciul apei. Știam că nu va dori să fie subjugată de dragostea ce mi-o purta. Într-o seară cu miros de tei mi-a spus:Sufletul meu e legat de al tău. Legătura asta uneori mă oprește să fac ceea ce îmi doresc. Mă stăpânește.
Tot timpul aveam impresia că luptă împotriva a ceea ce simțea, împotriva noastră și mai ales a mea. Dorea să se dezlege. Mi-era greu s-o privesc cum se îndepărtează zi de zi. Apartamentul era mai mereu gol, florile neudate. Eu nu puneam preț pe ele. Doar imaginea ei cum stătea ușor aplecată peste geam, cu perdeaua ascunzându-i trupul și mâinile ce dezmierdau ghivecele, mă tulbura peste măsură. Voiam s-o văd. Știam unde s-o găsesc dacă voiam.Știam că și ea ar fi vrut să mă vadă. După 2 ani în care mi-a dat bucurie din sufletul ei, gânduri din mintea ei, piele catifelată de pe trupul ei... a plecat.
A venit acasă plângând. Știam. Am lăsat-o singură în noaptea aia, m-am dus să beau ceva tare în speranța că o să mă îmbăt atât de crunt încât să uit și să am impresia că totul s-a întâmplat ca într-un vis de dimineață.
Aveam s-o urmăresc luni întregi cum pleca de acasă. Aveam serviciul foarte aproape de strada unde își cumpărase un apartament cu 2 camere. Uneori îmi venea să mă duc la ea și să-i fac ceva, orice, numai s-o doară. O uram pentru lipsa ei de statornicie. O uram pentru că o iubeam atât de mult. Beam regulat acum, foarte rar ajungeau să treacă mai mult de 3 zile fără alcool.
Într-o noapte am uitat măsura. Am pornit spre strada ei și m-am trezit a doua zi într-o cameră necunoscută. Mă simțeam rău și aveam un ochi bandajat. Am aflat mai târziu că am făcut scandal și că m-am bătut cu cineva de la o doamnă în vârstă, cu păr roșu vopsit. Am ajuns acasă plin de vinovăție. Îmi era teamă că o să afle.
Dar n-am mai văzut-o. N-am știut nimic de ea până ieri, când am trecut pe la părinți și am văzut-o într-o parfumerie. Era cu un bărbat pe care nu știam unde îl mai văzusem. Am înlemnit. La fel și ea. Avea ură în priviri.
Aveam să aflu de la doamna roșcată la care am alergat într-un suflet că nu m-am bătut cu nimeni.Că am fost un monstru. Că i-am făcut rău. Că avea să mă urască mult timp. Că aveam să îmi doresc să nu mă fi născut.
Mi-e dor de ea. Așa cum o știam. Plină de efervescență, de culoare, de melodie... Mi-e dor...
M-am trezit plin de sudoare. Am privit în dreapta mea. Soarele juca prin perdea și îi lumina fața măslinie. Am sărutat-o pe tâmple și am zâmbit. M-am ridicat și m-am dus să pregătesc cafeaua.

Copila lunii

Cu sunet de argint
Căzând din cercurile lumii
Cu ochii mari ce nu mint
Ea este copila lunii

Perlă pe cer ce strălucește
Iubind noaptea și izvorul
Visătoare-n apele lui se topește
Cu susur ce-i alină dorul

El o adoarme-n ape-ncet
Și trupul de culoarea laptelui
Îl strânge aproape de al lui
Sărută lin albul obrazului

Îndrăgostiți, pierduți în noapte
Cad în clepsidra de lumină
Doar astrul zilei îi desparte
Ea nu-i nicăieri pe cer, el suspină

Dar când noaptea pelerina-și ia
Lumina celestă coboară-n ape
Cutreieră tandru adâncimea
Și se iubesc până ajung șoapte

Un gând mai hai-hui și mai șui

Yanni - Whispers in the dark
Asculta mai multe audio Muzica »
Nici nu știu dacă a fost reală ziua aia însorită de aprilie. Dacă nu cumva rochia mea albă era din altfel de lumi. Iar ochii tăi din alte vise. Episod de telenovelă. Roman siropos. Romantism trist de fată blondă. Melancolie ciudată. Cam așa aș cataloga amintirea pașilor tăi pe potecă. Îmi amintesc că șchiopătai ușor, dar spatele își era drept, iar privirea... ațintită spre fata în alb, cu râsul colorat și chip vesel.
Așa ne-am amintit de iarna noastră. Iarna primei iubiri. Iarna ochilor căprui și triști.
De ce? De ce a trebuit să fii trist? De ce a trebuit să ții la mine? De ce a trebuit să ai grijă de mine? De ce nu te-ai îndrăgostit de mine? De ce?
A trecut atât de mult timp, dar amintirea negrului umed și a genelor împodobite cu lacrimi e încă vie undeva, într-un colțișor de inimă. Contează oare acum? N-am găsit timp pentru noi, n-am găsit ceva de spus atunci când așteptai măcar o șoaptă, nu am vrut să think twice. Tu nu cred că îți amintești de copila aia cu păr lung și castaniu.
Mulțumesc pentru tot, deși n-ai făcut nimic. Decât să mă ridici din zăpadă atunci când am căzut. Decât să ai grijă să nu mai cad iar. Decât să mă privești în ochi și să îmi împărtășești fără cuvinte durerea din adâncuri. Decât să mă rănești. Decât să rupi trandafiri. Decât să mă înveți ceea ce avea să devină tortură pentru mine. Dar nu-i nimic, asta e. Tu, himeră...eu, rebela sorții.

Mi-e somn

Yanni - Nightingale
Asculta mai multe audio Muzica »
Miesomn, miesomn, mieatatdesomn...
Oare de câtă cafea o să am nevoie mâine?O ricum, e clar că mâine o să fiu un mic zombie. Ar trebui să mă obișnuiesc. Sunt un mic zombie care are o inimă mecanică, precum cea primită de Omul de Tinichea de la Vrăjitorul din Oz... Da, iar am uitat să întorc arcul. Da, iar n-a funcționat cum trebuie. Nu, nu trebuie unsă, încă n-am plâns. Încă...
Treaba cea mai grea în a fi zombie e să te împaci cu tine însuți. Adică... sunt zombie, și ce dacă? Ce dacă ascult muzica mea de zi cu zi? Ce dacă citesc la metrou? Ce dacă mă îmbrac anapoda și nu mă asortez? Și ce dacă îmi pasă de voi? Ce dacă mă trezesc cu cine nu trebuie în gând? Ce dacă visez cu ochii deschiși? Ah, vreau să-i închid... mi-e tare somn. Și simt că nu am nici o coerență. E atât de mult freamăt în suflețelul ăsta curcubeu al meu că în curând culorile or să explodeze toate în slowmotion, ca într-un blockbuster de prost gust...
Și mi-e somn... și dor... și vreau ceai, dar mi-e prea somn.
Somn ușor, vise de catifea...

Mai dă-mi un semn

Mai dă-mi un semn
de pe pământ.
Eu și tu pierduți suntem...
Noi e prea sfânt...

Să-l spun, să-l gândesc...
Luminos și calm
Păcătoși ca eu și tu nu nutresc
Un gând așa cald

Eu și tu pierduți, aiuriți
În intimitate...
Am nevoie de noi scripeți,
Pârghii pentru fapte...

Să trasez o nouă Venus
în lacrimi și creion
Să spun ce am de spus,
să devin din nou om...

Să uit singurătatea de pe lună,
Să uit verdele,
Să ascult aceeași vorbă bună
Gândurile mele...

Să pieri tu din orașul meu frumos
Să fiu înger
Să cern străzi, să le cos,
să cânt cer...

Vreau să simt ploaia pe perete
Vreau să simt...
Vreau să uit de-așa veche sete...
Vreau să mă mint

Luna...din nou luna verde
Nu plânge!
Curând mă vei pierde
Ajunge!

Tu, lună verde, caută-ți raza acasă
Verde-fatal
Curgi, verde, și mintea mi-o lasă
să plutească pe-un val...

Se rupe balanța, lună amară
Numărători de lacrimi
Te rog, vreau sângele să dispară
Te rog, fără patimi...

Vreau să găsesc o sticlă printre stele
O sticlă serioasă
Cu scrisoare...rândurile tale
...și s-o beau sub masă...

Iar sticlă de nu-i, uită luna
Iar eu, pământul...
Pierde focul roșu din inima ta,
iar eu, verde-sărutul...

Antiprimăvară

Am ajuns om de zăpadă.
Pentru mine azi a nins, a viscolit, iar pământul a înghețat. Tot pământul.
Au murit razele oarbe de soare, s-au chircit pomii din parc de frig, iar toate florile duse pe brațe delicate s-au veștejit. Martie nefericit nu m-a îmbrățișat, sunt sloi de gheață sărat, iar azi a nins. Peste mine și în mine. A nins în așternut, a nins pe alei, a nins la metrou, a nins în inimă și sângele mi-a înghețat, carnea mi-a degerat... Eu am nins... Ning și acum.
Am văzut muguri de frunze pe copaci. Am urât atâtea flori... Am luat un șnur alb-roșu și-aș fi vrut să sugrum primăvara.
Vremea se anunță călduroasă, dar pot să jur că azi în București, într-o stație de metrou, un om de zăpadă stingher lăcrima...


Cenaclul Flacara - Antiprimavara
Asculta mai multe audio Muzica »

Strada Trandafirilor

Strada trandafirilor. Strada pe care ocolea tot drumul spre școală. Mergea zilnic pe trotuarul pavat cu plăci verzui. La numărul 9 încetinea. Privea atent spre casa cu ferestre albe, largi, cu grădina stearpă și ierboasă. Mereu o vedea la geam. Mereu cu părul blond despletit și ochii de culoare cafenie împietriți.Părea atât de liniștită, de visătoare... Și totuși, gura îi era crispată într-un soi ciudat de zâmbet.Un zâmbet mai degrabă trist. Ca acela pe care îl are o persoană înainte să înceapă să plângă.
Uneori avea impresia că și ea îl urmărea. Simțea arsura ochilor cafenii prin păr, pe ceafă, pe umeri. Simțea că îi număra pașii. Dar deși uneori se făcea că a uitat ceva sau că privește aievea în urmă, o vedea tot acolo, cu capul rezemat de tocul ferestrei, părând un sfinx îngândurat.
Ar fi vrut să-i vorbească. Ar fi vrut să-i spună. Ar fi vrut să aibe curaj.
Ar fi vrut să îi scrie măcar câteva rânduri, un bilet, o scrisoare. Dar mereu simțea că nu găsea cuvintele potrivite. De cele mai multe ori dădea vina pe stilou.
De câteva ori a încercat să îi pună măcar o floare pe treptele casei. Ajungea în fața porții și se fâstâcea până o zărea la geam. Încă o dată. Încă o zi. Încă o floare ofilită fără destinatar. Încă o săptămână. Încă o lună.
Aproape îl durea.
Aproape că îi era teamă de ea, de faptul că ar putea-o întâlni pe stradă. Dar cel mai mult se temea de ce ar fi putut să-i spună. Da, știa că nu se va putea abține să nu strige, știa că nu va putea să se controleze, știa... Așa că într-o zi s-a dus la cutia poștală și i-a lăsat un bilet.
Mâine, la ora 12.00, ai să găsești un trandafir alb la poarta casei.
A doua zi, s-a ținut de promisiune. I-a lăsat floarea repede și și-a continuat drumul spre liceu. Știa că ea avea să îl recunoască. Spera la asta.
La întoarcere, deși era seară și știa că ea nu avea cum să-l vadă, a pornit din nou pe Str. Trandafirilor. Ciudat, dar floarea era strivită de asfalt. Ca și cum cineva ar fi călcat-o.
Lacrimi de îndrăgostit. Furie. Teamă. Vise spulberate. Noapte fără somn. Cer fără stele.
Și-a făcut curaj și a încercat și a doua zi. A depus floarea firavă în fața porții. De data asta a ales unul roșu, iar vânzătoarea i l-a ambalat într-o hârtie albă, lucioasă, pe care palmele i-au transpirat, lăsând-o ușor șifonată.
De data asta, nu a mai găsit floarea la întoarcere.
A repetat gestul și în următoarele zile. Totuși ea nu mai apărea, iar florile se întorceau la el.
Uneori se întreba dacă nu cumva trandafirul roșu fusese luat de altcineva. Așa că s-a hotărât să îi scrie o scrisoare în care să îi explice totul... totul...
Deschizând cutia poștală din fier masiv, a găsit propriul lui bilet. Oare ce însemna asta?
Cum se face că nimeni nu a verificat poșta? Cum de nu l-a observat nimeni? De ce au rămas florile neatinse? Dar mai ales, unde era ea?
Ani de-a rândul avea să caute răspunsuri. Ani de frustrare, speranță și tristețe. Capul blond nu i-a mai apărut niciodată în drum spre liceu. Sau în drum spre facultate. În cele din urmă s-a resemnat. Și-a spus că probabil s-a mutat din oraș. Da, așa trebuia să fie...
Părul i-a devenit cărunt, iar trupul împuținat. Auzul i-a scăzut, iar mintea a început să uite sub anii grei ai bătrâneții. Avea 3 copii și 2 nepoți. Soție nu mai avea. Mergea din când în când să-i viziteze mormântul.
Era atât de împovărat de primăveri, încât uita și cum arăta mormântul ei și se pierdea prin cimitirul tăcut. Așa i s-a întâmplat într-o zi de la mijlocul lui aprilie, când soarele arunca raze blânde spre pământ.
Așa a găsit un chip uitat, dar drag. Un căpșor blond se ivea și doi ochi cafenii îl pironeau din poza unei cruci. Era ea, atât de frumoasă, atât de liniștită. Lacrimi calde i-au mângâiat tandru obrazul brăzdat de șănțulețe de bătrânețe. Murise exact cu o zi înainte să-i pună biletul în cutia poștală.
Următoarele versuri erau încrustate în piatra roasă de timp. Versuri semnate cu numele ei:
Tu, laș ce cauți inima
Gândul ți-e străin de
Flacăra ce-aprinde
Pasul tău la poarta mea...

Yanni - One man dream
Asculta mai multe audio Muzica »

Oameni buni

E primăvară. Mi-e dor. Aș alerga prin iarbă, dar asfaltul a căscat o gură neagră peste tot Bucureștiul. Iar dacă a mai rămas vreun petic de verde, acela e cu siguranță îngrădit.
E cald. Azi am revăzut vechi prieteni. Da, ne-am amintit de vremurile cu drumeții cu cântec și nesomn vesel petrecut prin vreo cameră de cămin sau garsonieră, de Vama, Pheonix și Dan Spătaru. Iubesc muzica veche. De fapt, iubesc muzica.
E noapte. Mă gândesc la Mărțișor. Mă gândesc la mama. Aș vrea să îi pot oferi tot ce am în inimă. Să pot să mă mulțumesc pe mine mulțumind-o pe ea. Parcă o vad. Râde zgomotos, iar flacăra din ochi îi joacă pe chip. Mi-e dor de ea. Mulțumită ei sunt un OM BUN.
E ciudat. Glasul ei mi-a răsunat în suflet un cântec șoptit cu un copil și o vrabie. Așa m-am îndrăgostit de muzică. Așa am crescut. N-am învățat să cânt la chitară, nu. Dar aș vrea. De dragul ei. De dragul lor. De dragul sufletului meu.
E minunat. Mi-am îndeplinit un vis. E vorba de gala folk Om Bun. E bizar cum pot să iubesc niște oameni fără să-i cunosc. Recunosc, sunt iubitoare de oameni. Preferații mei sunt oamenii buni, așa că mi-aș dori să îmbătrânesc cu ei, să trăiesc fiecare clipă cu ei, să mă bucur de răsărit alături de ei, iar diminețile să mă trezesc cu ei în gând. Recitalul a fost hrană pentru spirit, rezonanța lui a ajuns până departe, acasă, iar în marea Sală a Palatului armonia mi-a invadat fiecare fibră de gând. Am râs, am ascultat glasuri din trecut, am primit un bănuț din comoara înțelepciunii. Am și plâns. Mi-e dor de tine, deși nu m-am uitat niciodată în ochii tăi. Îmi ești prieten. Mereu mi-ai fost. M-ai învățat că sfârșitul nu-i aici.Și mai mi-e dor de un tată bătrân cu zâmbet de copil. Mi-a spus o vorbă pe care n-o voi uita și pe care am s-o prețuiesc. Omul care cântă nu are cum să nu fie om bun.
Așa că... Bine ai venit primăvară! Mi-e dor de tine, mamă! Mi-e dor de tine tânără, dar oglinda îmi alină dorul. Da, te văd pe tine în mine mai mult decât în oricine. Mă văd mai mult tu decât eu uneori.
Pentru mine e un vis împlinit. Un vis împlinit pe jumătate. Aș vrea să mai existe o gală folk și pentru tine.Aș vrea să îți privesc ochii încercănați cum reflectă bucuria la care ai jinduit.Aș vrea.Și pentru că vreau am să și reușesc.