N-am somn. Cred că de vină e cea de-a doua cafea băută azi la serviciu, între 2 telefoane și 3 agende. Sunt conștientă că sunt obosită, dar nu am chef să dorm. Patul e prea mare pentru mine în noaptea asta. Mă distrez pe seama mea și îmi privesc cearcănele în oglinda minusculă. Dâre de culoare galbenă, mov și roșie îmi împresoară ochii, îmi încoronează nopțile nedormite. Nopți petrecute prin București, la concerte, ceainării sau perindări prin parcuri. Nopți în camera mică, dar parfumată cu miros de ceai de măceșe, cu filme și jocuri, desene și mai ales taclale.
Ah, ceasul ăsta nu vrea să îmi fie prieten! Ne certăm mai rău ca niciodată. Nu ne mai sincronizăm deloc. Ziua începe uneori la fel, cu aceeași ceașcă de cafea... aceeași geantă doldora de cursuri, eșarfe, agende și alte asemenea nimicuri. Dimineața la fel de proaspătă mă îmbie să mijesc ochii și să pășesc pe coridorul alb și îngrozitor de asemănător cu cel al unui spital. Mereu văd un afiș care îmi urează să am o zi de curcubeu, iar Moscovici îmi cere să-l caut.
Curtea e acum mai plină de parfum și animație decât în alte dăți, dar stația de metrou încă îmi pare o gură știrbă căscată peste noi, cei care mai și visăm. Mereu aglomerație, mereu oameni gri, cu haine gri și fețe îngândurate.
Azi am fost dezamăgită de oameni. Nu e prima oară. Dar a fost prima oară când am realizat că unii oameni nu numai că nu vor să arate compasiune, milă sau înțelegere, nu pot simți aceste lucruri. Sunt incapabili să își descopere sufletul. Handicapați din punct de vedere sentimental. Ciudat. Nu cred că s-au născut așa.
Poate ar fi cazul să mai cobor la magazinul de vise. Acolo cei visători nu au aripi frânte, nu au lacrimi în inimă sau ochi. Și curcubeul e mereu pe cerul albastru ce se revarsă peste întreaga zare. Poate n-ar trebui să visez așa mult, poate o să mă împiedic de un ciot de realitate și am să mă prăbușesc în lumea celor gri. Dar până atunci vreau să visez cu fiecare moleculă, să mă scald în izvorul inocenței și să devin neființă în timp ce privesc pe geam cum răsare soarele. Vreau să mă lăsați în pace, așa nebună și cu capul în nori, plutind pe un lac din Utopia, dând la pește în timp ce pictez norii.
Și dacă deja am pus capul pe pernă și dorm, aș vrea să știu cum de mai visez?Dacă deschid un ochi am să fug de pe potecuța visului, trezindu-mă exact în Patul ăsta mare care a divorțat de Ceas, făcându-și o amantă pe nume Cafea. A păcălit-o c-o s-o ia de nevastă.
Ah, mi-e somn sau deja dorm, ce importanță mai are? Mâine am să recitesc prostioarele astea și am să mă amuz. Tomorrow, you`re here!
PS: Oare liliecii care dorm atârnați cu capul în jos sforăie? Aș vrea să mă lămuresc în problema asta. Cine poate să m-ajute?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu