Strada Trandafirilor

Strada trandafirilor. Strada pe care ocolea tot drumul spre școală. Mergea zilnic pe trotuarul pavat cu plăci verzui. La numărul 9 încetinea. Privea atent spre casa cu ferestre albe, largi, cu grădina stearpă și ierboasă. Mereu o vedea la geam. Mereu cu părul blond despletit și ochii de culoare cafenie împietriți.Părea atât de liniștită, de visătoare... Și totuși, gura îi era crispată într-un soi ciudat de zâmbet.Un zâmbet mai degrabă trist. Ca acela pe care îl are o persoană înainte să înceapă să plângă.
Uneori avea impresia că și ea îl urmărea. Simțea arsura ochilor cafenii prin păr, pe ceafă, pe umeri. Simțea că îi număra pașii. Dar deși uneori se făcea că a uitat ceva sau că privește aievea în urmă, o vedea tot acolo, cu capul rezemat de tocul ferestrei, părând un sfinx îngândurat.
Ar fi vrut să-i vorbească. Ar fi vrut să-i spună. Ar fi vrut să aibe curaj.
Ar fi vrut să îi scrie măcar câteva rânduri, un bilet, o scrisoare. Dar mereu simțea că nu găsea cuvintele potrivite. De cele mai multe ori dădea vina pe stilou.
De câteva ori a încercat să îi pună măcar o floare pe treptele casei. Ajungea în fața porții și se fâstâcea până o zărea la geam. Încă o dată. Încă o zi. Încă o floare ofilită fără destinatar. Încă o săptămână. Încă o lună.
Aproape îl durea.
Aproape că îi era teamă de ea, de faptul că ar putea-o întâlni pe stradă. Dar cel mai mult se temea de ce ar fi putut să-i spună. Da, știa că nu se va putea abține să nu strige, știa că nu va putea să se controleze, știa... Așa că într-o zi s-a dus la cutia poștală și i-a lăsat un bilet.
Mâine, la ora 12.00, ai să găsești un trandafir alb la poarta casei.
A doua zi, s-a ținut de promisiune. I-a lăsat floarea repede și și-a continuat drumul spre liceu. Știa că ea avea să îl recunoască. Spera la asta.
La întoarcere, deși era seară și știa că ea nu avea cum să-l vadă, a pornit din nou pe Str. Trandafirilor. Ciudat, dar floarea era strivită de asfalt. Ca și cum cineva ar fi călcat-o.
Lacrimi de îndrăgostit. Furie. Teamă. Vise spulberate. Noapte fără somn. Cer fără stele.
Și-a făcut curaj și a încercat și a doua zi. A depus floarea firavă în fața porții. De data asta a ales unul roșu, iar vânzătoarea i l-a ambalat într-o hârtie albă, lucioasă, pe care palmele i-au transpirat, lăsând-o ușor șifonată.
De data asta, nu a mai găsit floarea la întoarcere.
A repetat gestul și în următoarele zile. Totuși ea nu mai apărea, iar florile se întorceau la el.
Uneori se întreba dacă nu cumva trandafirul roșu fusese luat de altcineva. Așa că s-a hotărât să îi scrie o scrisoare în care să îi explice totul... totul...
Deschizând cutia poștală din fier masiv, a găsit propriul lui bilet. Oare ce însemna asta?
Cum se face că nimeni nu a verificat poșta? Cum de nu l-a observat nimeni? De ce au rămas florile neatinse? Dar mai ales, unde era ea?
Ani de-a rândul avea să caute răspunsuri. Ani de frustrare, speranță și tristețe. Capul blond nu i-a mai apărut niciodată în drum spre liceu. Sau în drum spre facultate. În cele din urmă s-a resemnat. Și-a spus că probabil s-a mutat din oraș. Da, așa trebuia să fie...
Părul i-a devenit cărunt, iar trupul împuținat. Auzul i-a scăzut, iar mintea a început să uite sub anii grei ai bătrâneții. Avea 3 copii și 2 nepoți. Soție nu mai avea. Mergea din când în când să-i viziteze mormântul.
Era atât de împovărat de primăveri, încât uita și cum arăta mormântul ei și se pierdea prin cimitirul tăcut. Așa i s-a întâmplat într-o zi de la mijlocul lui aprilie, când soarele arunca raze blânde spre pământ.
Așa a găsit un chip uitat, dar drag. Un căpșor blond se ivea și doi ochi cafenii îl pironeau din poza unei cruci. Era ea, atât de frumoasă, atât de liniștită. Lacrimi calde i-au mângâiat tandru obrazul brăzdat de șănțulețe de bătrânețe. Murise exact cu o zi înainte să-i pună biletul în cutia poștală.
Următoarele versuri erau încrustate în piatra roasă de timp. Versuri semnate cu numele ei:
Tu, laș ce cauți inima
Gândul ți-e străin de
Flacăra ce-aprinde
Pasul tău la poarta mea...

Yanni - One man dream
Asculta mai multe audio Muzica »