... și tot ce era în mine, fiecare tresărire, fiecare dorință, fiecare dor, fiecare vis, fiecare poveste neterminată s-au închistat într-o bucățică de suflet rezervată pe numele tău.
Timpul a ajuns la capăt. Spațiul a devenit opac. Ți-am dat și ce nu aveam, tot ce putea fi al meu și nu a fost, tot ce n-aș fi vrut să-ți dau... ți-am dat...
Ce risipă de sentimente, de energie, de căldură sufletească.
Nu mai am nimic.
Mi-e dor să mă știu.
Aș vrea să fac cunoștință cu mine, cea nouă, cea fără tine.
Caut o clipă de inocență stropită pe cearșaful anotimpurilor fără tine.
Am sacrificat un gând blând. Și am plâns peste întreaga lume, peste toate stelele. Am inundat planetele și am stins flăcările soarelui.
Am împreunat brațele în rugăciune și ele au înghețat. Ultima rază de lumină din privirea ta le-a redat vlagă. Te-am mângâiat pe la tâmple.
Ah, de ce ai închis cerul în ochii tăi? De ce le-ai cerut stelelor pierzania?
Caută-mă dacă ți se face dor. Caută-mă prin zăpezi, numărând fulgii până la infinitul umbrei. Caută-mă în ploaia de noiembrie, sub podul cu dragoste.
Voi duce cu mine fiorul trecerii tale prin viață, ființă flămândă de iubire! Voi păstra emoția atingerii inimii tale. Simt gustul amar al zborului tău.
Aripile, deschizându-se până la nori, mi-au rănit ochiul și lacrimi de sânge au curs, mânjind cu roșu cămașa ta albă.
Ai devenit un punct strălucitor într-un orizont mult prea îndepărtat mie.
Nimic nu mai contează acum...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu