Mi-am pierdut aripile. Un brici mi le-a retezat în timp ce eu râdeam. Am crezut că or să-mi crească altele. Sărmană toantă! Dar TU... TU n-ai nicio vină că eu nu mai pot zbura. Promit însă să alerg alături de tine și să am grijă de aripile tale. Nu vreau să ți le tai, vreau să zbori de mână cu ea în timp ce eu fac baloane de săpun pe pământ și le fac să plutească până sus, în înaltul cerului, la voi. Poate au să-mi crească alte aripi până la urmă. Aș vrea să fie colorate și să cânte în timp ce zbor. Să miroasă a lăcrămioare și să nu se mai rupă niciodată. Până atunci... I have to pull through, I guess. With or without. I hope I`ll be there for you, even if you don`t need me. In the end..."Friendship is Love without it`s wings!" LORD BYRON(1806)
Later Edit: Am I that beautiful when I cry? I don`t think so. I feel tired. Tired of being a fool. Tired of loosing peole dear to me. Am I that beautiful when I cry?
Sclipire verde ucisă sub pleoapă În zborul tău tatuat nu mă uita lumina de viață n-o ţine captivă în zale de soare șoptite de stea
Zâmbetul îl înalţă încet către ceruri şi suflet zdrobit se prelinge din el muridu-i perdeaua de vise în cioburi zvâcniri aprinse pe buza mea
Întreaga umbră strânsă-n nelumină adie suflare sonoră și udă ca noaptea plâns mut cu ploaie din lună plină arde mirare pe aripa ta
Pleoapa se-nchide, sclipirea verde piere... Ochiul de ploaie pieptul îl asudă naște durere în aducere-aminte şi-a mea cântare ce îngerii o zvântă condamnă un suflet în linişte sfântă.
Cred că undeva, într-un loc unde suspinul nu există și berea e gratis, ne vom întâlni. Mă voi ruga pentru asta. Și oricui îi va fi dor de tine am să-i spun să zâmbească pentru tu n-ai vrea să-l vezi trist de-acolo, de sus. "And now the end is near And so I face the final curtain, My friends, I'll say it clear, I'll state my case of which I'm certain. I've lived a life that's full, I've travelled each and evr'y highway And more, much more than this, I did it my way." PAUL ANKA This song is for you and all the lost souls.
Azi a fost joi toată ziua. Am fost la muncă. Asta înseamnă trezit la 6:00. Am băut o cafea prea amară. Am trecut apoi pe acasă, am mâncat ceva și am alergat spre minunata mea facultate care nu are vacanță ca alți norocoși(aici trebuie să te simți, mister). Așa. O zi cu my sweet friend was all I could ever want. I like you Bosqui, I like you a lot. Am încheiat citatul, asta nu care cumva să spui că te copiez. Mi-am luat ochelari de soare și am împărțit un măr în timp ce cântam Feel - Robbie Williams. De acord, vocile noastre nu sunt tocmai de privighetori, dar asta nu înseamnă că n-o să mergem la Megastar. Și-o să cântăm pe bune:). Am mers în Cișmigiu. N-am ratat nicio zi din săptămâna asta fără Cișmigiu. Peace, flowers, old beggers and lots of dogs. Aa, and two little boys that weren`t twins. Mi s-a terminat bateria la player. Damn, atâta muncă în zadar. Dar nu. Nu despre ziua de azi vreau eu să zmângălesc aici. Azi vreau să-ți mulțumesc. Da, ție, mereu atent la ce se întâmplă în jurul tău, spre deosebire de mine(care, fie vorba între noi, nici dacă mă împiedic și cad în nas nu-mi dau seama că m-am împiedicat). Ești minunat. A true friend(a nu se înțelege altceva, true = adevărat). Ai șters lacrimi de care nu erai vinovat. Ai oferit fără să ți se ceară. Ai zâmbit fără să vrei poate, chiar și în seara asta. Am fost nesuferită. Sunt. Te rog să mă ierți. Am să mai fac. That`s not a promiss, but I think you should be aware. Asta îmi place cel mai mult la tine, nu știi să te superi pe mine. That is an excuse to piss you of-fă-fă :D. Și ca să vezi cât însemni pentru mine, am și ceva special pentru tine. Pardonne l`enfant terrible que reside dans mon coeur. Il n`est pas coupable pour ton triste levres. N-am uitat că nu-ți place franceza, it was on purpose :D. Dar tu mă ierți ca de obicei, nu? Nu? Așa, acum it`s the real thing.
The Rembrandts - Friends Asculta mai multe audio Muzica » Iartă-mă că sunt râzgâiată și că plâng după mama. Că uit de la mână pân`la gură. Că te-am ținut treaz în seara asta doar ca să citești rândurile astea care au zburat din sufletul meu direct către tine, mister. Așa, și pentru că încă n-am terminat și încă mai am energie(doar am băut azi... hmm, câte să fie... Aa, 5 cafele!) încă te mai țin un pic treaz, ca să-ți urez somn greu. Cum știu că tu te uiți acum chiorâș la monitor...ha!
GUNIGUHU! Have a Rainbow Day! (în cazul tău, night) P.S. - This song is just for you, mister. Hope you enjoy it.
- Ești un... un... - Ești o bleagă! M-am săturat de toate minciunile, de toată tăcerea ta, de tot! - Așa? Și ce ai să faci? Întrebarea veni metalic, cu zgomot sec, lovindu-l direct în piept. Simțea că se sufocă. Ar fi vrut să o lovească, atât de mult o ura în acel moment. Încercă să își stăpânească tremurul și lacrimile ce stăteau să se reverse. O clipă de copilărească nebunie. Ochii îi scânteiau, temperatura trupului încordat îi crescu și simți cum foc lichid îi curge prin vene. Privirea ei rece și verde îl făcu să se simtă pierdut. Îl sărută pentru ultima oară. De data asta își strivi zâmbetul malițios de buzele lui și îl luă în brațe. Îi căută privirea, dar el era deja aiurit în emoții, gândindu-se la pustiul ce va urma. Sunetul ușii îl făcu să plângă. Știa că îi va fi silă de ea, de fiecare amintire, de fiecare loc al lor, de el însuși. Avea s-o caute cu privirea la metrou în fiecare zi. Avea să o aștepte în stația de tramvai. Numărul de telefon l-a șters, era mult prea tentat s-o caute. Surâsul ei îi apărea în visele cele mai dulci, dar mai ales în coșmarurile cele mai crude. Ea a așteptat. Ca întotdeauna. Își dorea doar să devină femeia care să-l merite. A lăsat timpul să vindece durerea, dar cicatricile i-au rămas în inimă și în ochii verzi. A prețuit fiecare zi. A încercat în fiecare clipă să devină mai bună pentru el. A așteptat. A lăsat să treacă 2 ani. Încă îl iubea. Când l-a văzut s-a simțit din nou vie. Era plin de viață, voios, haotic... era la fel cum îl știa. Sclipirea aurie de pe inelar i-a oprit însă orice vis. Nu mai putea să-l implore să o ierte. Spera doar s-o primească aproape, atât. După zilele amare și triste ale despărțirii... El... încă o iubea. Dar cea mai frumoasă zi a lor împreună a devenit cea mai mare crimă pentru el. A preferat s-o ucidă în fiecare clipă de regret. A crezut însă că gustul buzelor ei se va șterge. A lăsat o altă ea să îl ducă de mână, deși fantoma ei îl ținea de cealaltă. A sărutat o altă față, deși mirosul pielii nu mai era cel de mușețel. Cuvintele Norei au fost cântecul pe care îl îngâna în fiecare moment de cădere. A lăsat-o să vadă doar partea frumoasă a vieții scurse după sunetul pustiu al ușii închise în urma ei. Cea mai frumoasă zi a lor a fost până la urmă ziua în care ea nu l-a mințit. Radu o iubește. Nora îl iubește. 2 nebuni care n-au milă de sufletele lor, care se iubesc cu groază. Mi-e teamă că îi cunosc pe nebunii ăștia mult prea bine. THE END.
P.S. - Nu știu de ce am ales numele astea. Nora nu-mi pare nume de tiran, iar Radu nu-mi pare prea romantic. Totuși ceva mi-a părut mie. Cred că mi-a părut bine că am pus punct. Și de la capăt.
Sunt cea mai bună la asta. Operațiunea nu e așa simplă cum pare. În primul rând, înălțimea trebuie să fie una de care să te simți mândru. Să fi în punctul ăla în care te crezi cel mai aproape de fericire. Să crezi că nimic nu te poate doborî, că vei prinde aripi în cazul în care echilibrul dispare, că vei pluti pe altă cracă dacă a ta se rupe... În al doilea rând, craca trebuie să fie puternică, să ai impresia că n-are cum să se facă bucățele exact când te aștepți mai puțin. Bineînțeles, dacă ești egoist, te prinzi de cineva înainte să cazi. De aici sunt mai multe posibiltăți. Ideal ar fi ca persoana aceea să-ți devină sprijin, catarg de strajă la suferințele tale, să te târască înapoi la suprafață, să te forțeze să iei o gură de aer. Daaaaaaaaaar, dacă ești cu adevărat egoist... faci așa: te agăți în cădere de umărul oferit sprijin și te folosești de el să revii la echilibrul pierdut, lăsând persoana care te-a ajutat în dezechilibru. Nu cade, bucură-te... cade, ghinionul ei... Așa, acum ți-ai salvat pielea, restul e istorie. E 23:00. Nu vreau să dorm. Sunt singură acasă. Îmi fac un ceai și mă întreb cât am fost victimă și cât am fost egoistă. Cât? Întrebarea îmi zboară prin cap și deja o simt cum pulsează în tâmple. Mă simt ciudat. Ca un om considerat vindecat care a aflat că boala îi recidivează. Ca un glonte care a greșit ținta și a ucis pe cine nu trebuia. Mă simt ciudato-agitato-rău. Mi-am tăiat singură craca de sub picioare. Suport consecințele. Vreau doar să fiu singura care o face. Ah, și melodia asta îmi aduce aminte de lacrimile vărsate pe tricoul tău, în timp ce mă țineai strâns în brațe.
Azi e una din zilele alea. De obicei e luni. Dar luni care a trecut a fost minunată, așa că am recuperat azi ziua pătată. Adică atunci când am pata pusă. Așa. Am pata pusă pentru că iar sunt singură. Dana e la Călărași deja, se bucură de curățenia de Paște. Sunt invidioasă. Vreau și eu o săptămână de mâncare gătită și stat la taclale cu ai mei. Mi-e dor să mă mai plictisesc de ei. Uff, și la muncă e anost și plictisitor. Azi am făcut o glumă și lumea n-a râs. Din contră. Vreau să dorm 12 ore, dar mâine ceasul va suna la 6 :(. Vreau să nu mă mai doară spatele. Din cauza lui iau pastile. Le urăsc. Mă sâcâie că n-am mai ajuns la facultate săptămâna asta. Știu că nu am pierdut nimic important, dar voiam să fiu eu acolo, moț-cocoț... Și m-am săturat și mai tare de cât de nedrept e uneori sa fiu eu. Caut un refugiu în toată aglomerația asta ciudată de începuturi și sfârșituri, de nopți fără somn și zile de cafea. Mi-e dor să mă uit la un film bun. Eventual francez. Așa că am eu chef. Și tu iar ai plecat cu buzele pline de cuvinte fără sunet. Sper să ai grijă de tine. Da, cu tine vorbesc, înger păzitor cu aripile arse. Nightwish parcă se aude mai bine ca niciodată. Exact ce-mi trebuia. Asta, și aș mai vrea o baie plină de spumă. Și mai vreau răbdare. M-ai depășit și deja nu mă mai auzi de departe ce ai ajuns. N-am chef să alerg după tine, nu vreau nici măcar să iau tramvaiul. Vreau doar să am voința să fac ce mi-am propus. Simt că-mi fuge iar pământul de sub picioare și asta prevestește numai zile pătate. Nu mi-e dor de ele, nu vreau să mai fug după mesageri tăcuți, nu mai vreau să plouă, nu vreau să vină căldura, mi-e prea somn dimineața, da dimineața când mă gândesc la tine, tu care ești nedrept, eu care fug de mine, de tine, de noi, fug și de fapt stau pe loc, sunt un semn de carte pus la o pagină greșită, pune punct, pune punct, nu pot, nu vreau, mi-e ciudă că nu pot să am o coerență, n-are rost, n-am timp, plouă cu litere, cu versuri fără rimă, cu rime fără versuri, cu nisip albastru, ninge fierbinte la metrou, cad fulgi de foc peste asfalt, peste clădiri urâte și străzi fără pomi, peste colțuri de uși, peste degetele tremurânde, peste capul blond, peste parfumul de cireșe sălbatice, peste umărul meu, peste mine, peste întregul meu. În fond, nu-mi plac oamenii care nu se țin de promisiuni. Niciodată nu mi-am plăcut, dar de azi îmi par mai nesuferită ca niciodată.Punct.
- Îmi aduc aminte că păstram hârtia lucioasă de la ciocolată și făceam ornamente pentru brad. - Îhî... așa făceam și eu când eram mic. Mâinile mici și albe despătureau tremurând hârtia colorată. Rupse o bucată și începu să mestece. Radu o privea cum se prostea plescăind și îngânând un cântec numai de ea știut. Vru să ia o bucată, dar mâinile ei se încordară ca niște clești de sidef pe hârtia mototolită. - N-ai să vezi... - Dă-mi și mie, nesuferito! - Dacă vrei să iei... ia de la mine din gură... Zâmbetul malițios ieși iar la iveală. O privi cum îl măsura cu ochii verzi răutăcioși. Ah, cât ar fi vrut să nu-l doară privirea ei. Știa că îl doare... și totuși... Trase aer în piept... Atingerea buzelor lui o făcu să tresară. Simți parfumul dulceag emanat de pielea lui... Vru să îl strângă mai aproape, dar se smuci și pierdu căldura pieptului lui. Privirea ei mirată îl făcu să se simtă în sfârșit învingător peste toate clipele de durere, peste toate atingerile reci, peste fiecare tăcere sufocantă și fiecare dimineață oarbă. Doar un fir de nisip curse prin clepsidră și fața ei căpătă din nou același aer distant. Se ridică și își luă geanta. 5 minute mai târziu era pe strada neagră și umedă. Îl ura pentru că o cunoștea așa bine. Îl ura pentru că nu se putea rupe de el, pentru că se simțea subminată, posedată, închistată în el. Îl ura pentru că depindea de el și nu voia asta. Îl ura pentru că îl iubea. Nora a dormit doar 3 ore în noaptea aia. Radu a visat urât.
Îl uimea părul ei. Părul ei cu reflexe ciudate de verde, cu parfum de ceai. Îi plăcea să își plimbe degetele prin părul ei iarna, pieptănând fulgii de zăpadă așezați printre șuvițele rebele. Nuanțele timide de verde din păr încadrau ochii de un alt verde, mai rece, plin de taine. Privirea tristă, gura mică și zâmbetul în ”V” îi dădeau un aer aristocrat. Avea trupul zvelt și mișcările agere, dar calculate. A uitat cum suna glasul ei. Și gustul umbrei așternut peste ochii lui. Într-o zi a uitat cum o cheamă. În alta cum arăta atunci când se încrunta. Poate doar el știa. Poate doar el cântărea durerea ascunsă după perdeaua de cinism și pașii inegali. El, mereu tăcut. Mereu cu sufletul în mii de locuri de care îi era milă. Mereu vrând să spună ce gândea. Cât ar fi vrut să recunoască că îi era dor... doar să o aibă acolo, enigmă fără formă emanând lumină tandră. Așa. Ea se numea Nora, iar el Radu.
Mulțumesc pentru că ai fost cu mine la ora 00:00. Mulțumesc că ești minunată și nebună și pentru că mă iubești așa cum sunt. Și pot să cânt Voltaj - 20 când am chef, chiar și la 21 de ani. Mulțumesc vouă celor care v-ați gândit la ciudata cu ochi căprui și triști. Mulțumesc că ai împărțit cu mine punga de chipsuri. Mulțumesc pentru "Memoriile unei gheișe". Mulțumesc că nu ai uitat și că ai acceptat de data asta să primești și nu să dai. Mulțumesc vouă că mă iubiți. Mulțumesc vouă că îmi mulțumiți că m-ați cunoscut. Mulțumesc ție că pui miracolul în mine. Mulțumesc pentru tot ce mi-ați dat. Dar mai ales vă mulțumesc pentru toate gândurile voastre bune care azi m-au ocrotit. Vă mulțumesc că sunteți. Vă mulțumesc că am posibilitatea să mă rog din tot sufletul pentru voi. Mulțumesc.
Nu. Nu azi. Azi gândul meu nu trebuie să zboare la tine. Azi e o zi în care nu ai voie, Gândule Nebun, să îndrugi asemenea vorbe absurde! N-ai voie să mă arunci în asfințitul amintirilor închise. Azi lumina de sâmbătă după-amiază mă învăluie atât de cald... De ce nu poți să stai și tu cumsecade acolo unde ți-e locul? Da exact, la facultate, muncă, acasă, prieteni vechi, prieteni dragi... M-am săturat de dimineți amare încredințate ție, zurliule. Le plimbi mereu prin ochi fără culoare și clipe pierdute în mister. Rușine să-ți fie! Rușine să-mi fie... tu îmi ești supus credincios și doar eu sunt de vină că te trimit unde am pășit, am plâns, am crescut... unde mi-e dor. Dar azi aș vrea să te trimit unui om. Da, unui om bun. Un om care a iubit și a pierdut la ruletă iubirea. A jucat pentru că își dorea mai mult. Cine îl poate condamna? Ciudat e că el a crezut că a pus gaj pe viață, când doar clipa în care a jucat în numele ei i-a fost sechestrată. Restul i-a rămas. Nu l-a mai vrut. L-a pus într-o sticlă. Mai departe ziua neagră știe. Ea doar o privire i-a lăsat. Și o sclipire hipnotizantă de inel.
Mă simt ca o pasăre captivă. Mă chinui să ies printre gratii, dar zările îmi sunt ferecate și pieptul fără putere. Doar cântecul meu e liber să zburde prin iarbă, pe scări de clădiri vechi, prin lumea viselor colorate și sonore în care eu sunt în rolul principal. Colivia mea a devenit lipsa de timp. Lacătul e lumea asta îngropată în ruj, megabiți, metal, plastic și ministere. Sar într-un picior pe linia de tramvai și fredonez "Pisica neagră". Mă opresc să mă leg la șireturile care îmi atârnau de ceva vreme. Nu prea am la ce mă zgâi pe stradă în Pipera, totul e fad. Mi-e foame. Scot un pachețel de curmale uscate și încep să molfăi în timp ce privesc pe cer după forme ciudate de nori. Între timp tramvaiul 16 mă bâzâie și sunt nevoită să trec pe trotuarul murdar și cariat. Acum mă văd nevoită să fac jaloane printre costume gri, cravate cu model și cămăși albe. Mă enervează cum oamenii ăștia sunt așa atenți cu ținuta lor. Sunt absentă, dar sper să mă vindec. Cum aș putea salva măcar aparențele? Șirul de gânduri blonde îmi este întrerupt de un bătrânel gârbovit și cu barba albă, care mă privește pe sub ochelari, în timp ce se sprijină în baston. Ah, în sfârșit cineva la fel de contrastant ca și mine cu mușuroiul ăsta de furnici! Zâmbește în timp ce privirea albastră cade asupra Codului de Procedură Penală (pe care încă nu l-am terminat de citit, dar sfârșitul e aproape). - Ai grijă ce faci cu el, răsună vocea groasă, dar ușor răgușită. - Mulțumesc, am grijă. I-am zâmbit cu toată căldura și l-am depășit. Am simțit apele de albastru din ochii lui cum mă însoțesc până la stația de metrou. Vreau iarbă la metrou. Și pomi. Mulți pomi. Și flori. Multe, multe flori.
Poate e cazul să mă comport matur. Până la urmă, nu sunt în putere să mă pronunț asupra a ceea ce simt cei din jur. Cineva mi-a spus odată că sunt o ciudată. Pentru că, din dorința să înțeleg durerea celui de lângă mine, eu încerc s-o simt așa cum o trăiește persoana respectivă. Asta mi-a adus doar rău. E greu să recunosc totuși, și poate din această cauză mă învârt în jurul cozii, că tocmai atunci când mi-am dorit mai mult să iau asupra mea durerea cuiva drag, tocmai atunci mica mea scamatorie a dat greș. Față de cei la care țin nu are nici un efect, rănile lor sunt greu de suportat. Ce copilă bleagă am fost și sunt... Poate ar fi trebuit să-mi dau seama că de fapt eu nu luam asupra mea, deși asta îmi doream, ci doar bandajam. Doar aduceam un zâmbet printre lacrimi. Sunt totuși o ciudată. Niciodată nu mi-am dorit să aduc o rază de lumină mai mult ca atunci când am aflat de furtuna neagră din sufletul tău. Niciodată n-am fost mai neputincioasă. Pentru că micul meu număr de masochism sentimental m-a făcut să realizez că am tras necazurile tale la xerox și le-am implantat în inimă, adânc. Am băut otrava ta până la fund, ca și un doctor care se infestează singur cu virusul pentru a-i afla simptomele mai bine și reacția la tratament. N-am realizat că am devenit eu umbră. Am devenit eu bolnav și, ce-i cel mai curios, n-am mai căutat antidotul. Am preferat să las boala să mă macine decât să aplic vreun medicament care să mă chinuie, dar care să-mi aducă eliberarea de boală în cele din urmă. M-am deconectat singură de la aparatele care mențineau artificial în viață vise sparte în mii de cioburi, culori pictate pe pânzele unei corăbii naufragiate în adâncul oceanului de emoții. Nebună și ciudată copilă, cum să vrei să salvezi lumea dacă nu te poți salva pe tine?
Îmi aduc aminte că ai plâns pe umărul meu. Te-am lăsat să te sprijini de mine și să îți îngropi chipul înlăcrimat în părul meu. M-ai strâns aproape și aproape ți-ai strivit sufletul de urechea mea. Îmi era teamă de îmbrățișarea asta bizară, dar nu voiam să te îndepărtez... Te-am ținut de mână. Ți-am spus vrute și nevrute, încercând să-ți acopăr rănile cu vocea și visele mele. Mă întreb dacă ascultai. Poate ar fi fost mai bine dacă nu ai fi făcut-o. Bizareria ideilor mele era mult prea evidentă. Ți-am șters lacrimile. Am zâmbit ca să te fac să zâmbești. Dac-ai ști cât aș fi vrut să ucid surâsul ala rece și fals! Dar când am văzut fărâma de senin din ochii tăi căprui și triști am luptat cu toate fricile tale și dorințele mele. Vocea ta tremurând în aerul îmbibat cu fum și parfumul nopții m-a trezit din visul în care pluteam, nepăsătoare de mine și de ceea ce urma. Mi-ai rostit numele. Numele care te putea face să ștergi fiecare stea de pe cer cu o lacrimă, care te putea face să stingi soarele și să încarcerezi întreg Universul într-o șoaptă. Era sunetul pe care o lacrimă îl face atunci când coboară obrazul măsliniu și catifelat, căzând ecascadă peste cearcănele suferințelor vechi, susurând peste pielea fără riduri, trecând peste buzele voluptoase și pline de mister. Ciudat e că lacrima aia nu purta în ea decât numele meu, nu și chipul meu. Nu eu eram cea care îți îndurera secundele. Nu eu, deși aș fi vrut să contez măcar cât un fir de nisip în lumea ta. Mă simt inundată de amintiri calde, de momente plăcute, de tot ce am împărțit de-a lungul timpului. Mi-e dor de tine. Dar îmi e și mai dor de fata aia care a zâmbit doar de dragul tău. Nu știu pe unde am pierdut-o...
Oamenii se plictisesc azi. Eu n-am diacritice. Trist. Azi am cunoscut o batranica haioasa in ratb. A spus ca se duce sa se aranjeze ca are intalnire cu un actor la ora 17:00. Atunci ii incepea serialul. Oare cand am sa imbatranesc am sa devin acra? Sau o sa uit sa ma bucur de nimicuri? Neaaaaa, no way! Adevaratul Suflet Curcubeu n-ar iesi din casa pe o zi ploiosa decat in cizme colorate de cauciuc si n-ar ingheta decat atunci cand a alergat prea mult prin ninsoare. Ma mai gandesc insa daca o sa iubeasca oamenii la fel de mult. Sau daca le va mai zambi celor posaci pe strada. Poate doar sa ii enerveze. Maine e joi toata ziua. Urati-mi bafta...
Melodia asta a rasunat azi la serviciu. Am reusit sa-i binedispun pe toti cei prezenti si plictisiti. Si munca a devenit mai placuta... NOT! Still, it was fun;)
