Îl uimea părul ei. Părul ei cu reflexe ciudate de verde, cu parfum de ceai. Îi plăcea să își plimbe degetele prin părul ei iarna, pieptănând fulgii de zăpadă așezați printre șuvițele rebele. Nuanțele timide de verde din păr încadrau ochii de un alt verde, mai rece, plin de taine. Privirea tristă, gura mică și zâmbetul în ”V” îi dădeau un aer aristocrat. Avea trupul zvelt și mișcările agere, dar calculate.
A uitat cum suna glasul ei. Și gustul umbrei așternut peste ochii lui.
Într-o zi a uitat cum o cheamă.
În alta cum arăta atunci când se încrunta.
Poate doar el știa. Poate doar el cântărea durerea ascunsă după perdeaua de cinism și pașii inegali.
El, mereu tăcut. Mereu cu sufletul în mii de locuri de care îi era milă. Mereu vrând să spună ce gândea. Cât ar fi vrut să recunoască că îi era dor... doar să o aibă acolo, enigmă fără formă emanând lumină tandră.
Așa.
Ea se numea Nora, iar el Radu.
Scrisoare de bun ramas
Asculta mai multe audio Muzica »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu