Mă simt ca o pasăre captivă. Mă chinui să ies printre gratii, dar zările îmi sunt ferecate și pieptul fără putere. Doar cântecul meu e liber să zburde prin iarbă, pe scări de clădiri vechi, prin lumea viselor colorate și sonore în care eu sunt în rolul principal. Colivia mea a devenit lipsa de timp. Lacătul e lumea asta îngropată în ruj, megabiți, metal, plastic și ministere.
Sar într-un picior pe linia de tramvai și fredonez "Pisica neagră". Mă opresc să mă leg la șireturile care îmi atârnau de ceva vreme. Nu prea am la ce mă zgâi pe stradă în Pipera, totul e fad. Mi-e foame. Scot un pachețel de curmale uscate și încep să molfăi în timp ce privesc pe cer după forme ciudate de nori. Între timp tramvaiul 16 mă bâzâie și sunt nevoită să trec pe trotuarul murdar și cariat. Acum mă văd nevoită să fac jaloane printre costume gri, cravate cu model și cămăși albe. Mă enervează cum oamenii ăștia sunt așa atenți cu ținuta lor. Sunt absentă, dar sper să mă vindec. Cum aș putea salva măcar aparențele? Șirul de gânduri blonde îmi este întrerupt de un bătrânel gârbovit și cu barba albă, care mă privește pe sub ochelari, în timp ce se sprijină în baston. Ah, în sfârșit cineva la fel de contrastant ca și mine cu mușuroiul ăsta de furnici! Zâmbește în timp ce privirea albastră cade asupra Codului de Procedură Penală (pe care încă nu l-am terminat de citit, dar sfârșitul e aproape).
- Ai grijă ce faci cu el, răsună vocea groasă, dar ușor răgușită.
- Mulțumesc, am grijă. I-am zâmbit cu toată căldura și l-am depășit. Am simțit apele de albastru din ochii lui cum mă însoțesc până la stația de metrou.
Vreau iarbă la metrou. Și pomi. Mulți pomi. Și flori. Multe, multe flori.
Daca ai ghici...
Asculta mai multe audio Muzica »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu