Îmi aduc aminte că ai plâns pe umărul meu. Te-am lăsat să te sprijini de mine și să îți îngropi chipul înlăcrimat în părul meu. M-ai strâns aproape și aproape ți-ai strivit sufletul de urechea mea. Îmi era teamă de îmbrățișarea asta bizară, dar nu voiam să te îndepărtez...
Te-am ținut de mână. Ți-am spus vrute și nevrute, încercând să-ți acopăr rănile cu vocea și visele mele. Mă întreb dacă ascultai. Poate ar fi fost mai bine dacă nu ai fi făcut-o. Bizareria ideilor mele era mult prea evidentă.
Ți-am șters lacrimile. Am zâmbit ca să te fac să zâmbești. Dac-ai ști cât aș fi vrut să ucid surâsul ala rece și fals! Dar când am văzut fărâma de senin din ochii tăi căprui și triști am luptat cu toate fricile tale și dorințele mele.
Vocea ta tremurând în aerul îmbibat cu fum și parfumul nopții m-a trezit din visul în care pluteam, nepăsătoare de mine și de ceea ce urma.
Mi-ai rostit numele. Numele care te putea face să ștergi fiecare stea de pe cer cu o lacrimă, care te putea face să stingi soarele și să încarcerezi întreg Universul într-o șoaptă. Era sunetul pe care o lacrimă îl face atunci când coboară obrazul măsliniu și catifelat, căzând ecascadă peste cearcănele suferințelor vechi, susurând peste pielea fără riduri, trecând peste buzele voluptoase și pline de mister.
Ciudat e că lacrima aia nu purta în ea decât numele meu, nu și chipul meu. Nu eu eram cea care îți îndurera secundele. Nu eu, deși aș fi vrut să contez măcar cât un fir de nisip în lumea ta.
Mă simt inundată de amintiri calde, de momente plăcute, de tot ce am împărțit de-a lungul timpului. Mi-e dor de tine. Dar îmi e și mai dor de fata aia care a zâmbit doar de dragul tău. Nu știu pe unde am pierdut-o...
My Immortal
Asculta mai multe audio Diverse »
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu