Poate e cazul să mă comport matur. Până la urmă, nu sunt în putere să mă pronunț asupra a ceea ce simt cei din jur. Cineva mi-a spus odată că sunt o ciudată. Pentru că, din dorința să înțeleg durerea celui de lângă mine, eu încerc s-o simt așa cum o trăiește persoana respectivă. Asta mi-a adus doar rău. E greu să recunosc totuși, și poate din această cauză mă învârt în jurul cozii, că tocmai atunci când mi-am dorit mai mult să iau asupra mea durerea cuiva drag, tocmai atunci mica mea scamatorie a dat greș. Față de cei la care țin nu are nici un efect, rănile lor sunt greu de suportat. Ce copilă bleagă am fost și sunt...
Poate ar fi trebuit să-mi dau seama că de fapt eu nu luam asupra mea, deși asta îmi doream, ci doar bandajam. Doar aduceam un zâmbet printre lacrimi. Sunt totuși o ciudată. Niciodată nu mi-am dorit să aduc o rază de lumină mai mult ca atunci când am aflat de furtuna neagră din sufletul tău. Niciodată n-am fost mai neputincioasă. Pentru că micul meu număr de masochism sentimental m-a făcut să realizez că am tras necazurile tale la xerox și le-am implantat în inimă, adânc. Am băut otrava ta până la fund, ca și un doctor care se infestează singur cu virusul pentru a-i afla simptomele mai bine și reacția la tratament. N-am realizat că am devenit eu umbră. Am devenit eu bolnav și, ce-i cel mai curios, n-am mai căutat antidotul. Am preferat să las boala să mă macine decât să aplic vreun medicament care să mă chinuie, dar care să-mi aducă eliberarea de boală în cele din urmă. M-am deconectat singură de la aparatele care mențineau artificial în viață vise sparte în mii de cioburi, culori pictate pe pânzele unei corăbii naufragiate în adâncul oceanului de emoții.
Nebună și ciudată copilă, cum să vrei să salvezi lumea dacă nu te poți salva pe tine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu