Vineri, ora 18:50, metrou Păcii. Toropeala orașului se prelinge în asfaltul încins, dar veseli și guralivi, așteptăm semnalul de plecare. Într-o formulă nouă, eu, Luin, Cristi, Alecs, Andrei, Corina, Jonski, Tudor, Bogdan și Ștefan ne luăm rămas-bun de la claxoane și civilizație, bucuroși nevoie-mare că punem bocancul pe pământ sălbatic de munte. Zis și făcut. Ne urcăm în mașini, știm ce ne-așteaptă, drumul e lung, noaptea se lasă ca un voal, Alecs conduce printre sticle și cutii de cafea, eu moțăi, Jonski mai urmărește harta, tanti Leana din GPS ne tot gângurește "Reconstituire traseu" până ne trezim că am greșit drumul. Nu-i bai, numai că oboseala își spune cuvântul și suntem nevoiți să campăm în Brazi. Una dintre mașini a rămas suspendată deasupra unui dâmb, și oricât ne-am învârtit s-o împingem, ridicăm, mișcăm, nu reușim decât să trezim vreo 2 cetățeni curioși.
Dimineața, câțiva dintre voinicii satului ne ajută să punem mașina în poziție de plecare, ne îmbarcăm și pornim spre Munții Godeanu - vârful Gugu. Așa cum spune legenda, metafizica și astrologia, e loc de strigoi, moroi și alte spirite malefice, căci vârful Gugu este renumit pentru fenomene paranormale. Yuhu.
Ajungând la râul Șes, inspir aerul tare de munte și-mi dau seama cât de mult i-am dus dorul. Bolta imensă a pădurii se întinde deasupra râului, lăsând urme întunecare de verde și străveziu în apa repede și învolburată. Primul task este trecerea râului. Aici fac o paranteză pentru momentul de slow motion în care Luin țipa la Ștef "Roșuleeeeeeeeeeee, sunt în fața taaaaa...", Corina aleargă încălțată doar cu un bocanc până la mijlocul râului și se întoarce cu sandalele Luinului, care le aruncase pentru mine, să trec încălțată.
Trecem râul și-atunci începe chinul. Voi știați că Munții Godeanu nu au marcaje? Asta a însemnat cam 2-3 ore de urcuș prin pădure, pe o pantă criminală, dar care nu ne-a doborât, mai ales că glucoza și ciocolata au fost abundente.
Curând ieșim din pădure și începe adevărata luptă: bălării cât tine de mari, pâlcuri dese de urzici și multe tufe de fragi. După primul popas serios, în care am remarcat că Alecs n-a renunțat la zacusca lui cea de toate zilele, sau, mă rog, sosul de spaghete din sticla de Nestea, pornim ușor-ușor, în direcția indicată de Jonski pe hartă.
Razele soarelui începuseră să-ți piardă puterea și curând dogoarea zilei scăzu. Norii se adună, începe să tune[ow, now], pelerinele de ploaie flutură în vânt, voința ne e de oțel, dar hainele din bumbac, și deși ne adăpostim pe sub stânci, nu trece mult și se pune problema dacă să punem sau nu corturile. Jonski e primul care cedează. El, Bogdan și Tudor se întorc la mașini. Eu și Alecs căutăm loc de cort, nervii încep să cedeze, hainele ne șiroiesc de apă, începe să plouă cu grindină, iar frigul ne pătrunde în oase așa cum umezeala ne pătrunde în bocanci...
Ploaia se oprește un minut. Iese curcubeul. Culorile lui îmi șterg senzația de frig și deznădejdea dispare pentru un moment, ca apoi să pornească iar o ploaie rece și mohorâtă. Andrei ia atitudine și ne mișcăm în căutarea locurilor de cort. O luăm prin urzici, dar nu mai simțim nimic, căci tot ce contează acum e să ne adăpostim.
Dârdâind de frig, instalăm primul cort. Și-atunci, ca prin minune, norii se risipesc și un soare binecuvântat ne zâmbește de pe bolta cerească. Ne întindem toate cele la uscat și ne pregătim de masă. Am și clește de rufe la mine, iar șosetele mele sunt fericite. Yay.
Se pune de-un festin. Alecs scoate zacusca, eu pregătesc o salată de ton, și ne adunăm cu toții în jurul pungii aburinde cu piure făcut la primus. Sacii se usucă pe stânci, noi stăm de povești, frați de-aceeași lingură rășchirându-se la soare, obosiți, dar tihniți și cu burțile pline.
Un soare vânăt apune, iar în urma lui se adună o ceață răcoroasă și umedă. E timpul să intrăm în cort. Nu trec 20 de minute, că somnul dulce ne face să uităm de ploaia și de vântul care ne lovește pereții subțiri ai cortului.
Mă trezesc dimineața și, deschizând fermoarul cortului, un sentiment de beție îmi amețește toate simțurile. Peisajul e încântător. Ceața spumegând se prelinge în valuri printre creste, iar norii de ploaie se sparg în razele soarelui calin de august. Ne adunăm în jurul stâncilor și luăm masa, apoi, înarmați cu doar 2 litri de apă, pornim la drum. Corturile rămân în urmă, voia bună ne însoțește pasul, dar din păcate, n-avem noroc și intrăm în jnepeniș. Și dă-i și luptă, neicusorule și puicusorule, de ne sleim de puteri și ne zgâriem de acele ascuțite ale crengilor. După ce ne blestemăm zilele și luinul din dotare, ieșim din păienjenișul verde și începem să traversăm golul alpin, privind în depărtare către vârful Gugu, care se întinde triumfător către cer. Dintr-o depresiune, o pereche de câini ciobănești ne latră până părăsesc turma de mioare și vin să ne întâmpine ascultători și afectuoși.
Sub arșița de august domnea o tăcere adâncă, întreruptă doar de ciripitul șoptit al păsărilor de munte, de pașii noștrii prin tufele de afine și de vuietul înăbușit al unei cascade îndepărtate. Simt cum frumusețea ce se așterne în fața mea devine prea greu de suportat cu privirea, iar ea mi se umple de lacrimi. Plâng de fericire, muntele meu drag, că m-am întors la tine. Sunt din nou liberă să te iubesc așa sălbatic și aspru cum ești, așa sfânt și minunat cum te știu. Tufele de afine se transformă în iarbă, iarba se transformă în stânci și nu trece mult că ating cei 2291 de metri care ne oferă o panoramă de neuitat.
În vale, lacul Gugu strălucește în razele aurii, iar aburii lui încep să se adune în jurul nostru, formând în văzduh o adevărată perdea. În acel loc retras, ca în toate întinsele singurătăți ale Carpaților, inima îți bate mai tare.
Cu greu ne urnim din loc, mai ales că nu avem prea mult timp la dispoziție să ajungem înapoi la mașini.
Lui Alecs i-a fost cel mai greu, mai ales că i-am dat peste cap planurile pe care le avea pentru siesta de după-amiază.
Facem o escală pe la cascada de care vă vorbeam, umplem sticlele cu apa rece și proaspătă și luăm o gustare bazată pe bunătăți: fructe uscate, miere și susan. De-acum lucrurile sunt simple. După ce ajungem la corturi și strângem calabalâcul, trebuie să coborâm înapoi la mașini. Ușor de zis, greu de făcut.
Pornim temerari pe traseul pe care am venit, dar nu-l mai găsim, sau mă rog, îl pierdem. Dacă la urcare bălăriile au fost o problemă, acum au devenit mai mult de atât, căci în iarba deasă și înaltă se ascund stânci de care te poți lovi într-o clipă de neatenție. Bețele de trekking se încurcă în vălătucii verzi, bocancii nu au aderență pe frunzele lucioase, iar eu alunec cu genunchiul într-o piatră. Strâng din dinți și merg, sau mă rog, schiopătez mai departe. Urmează coborâtul prin pădure, pe un pământ umed, mustind de mușchi și trunchiuri putrezite.
Și-așa am descoperit cele 4 probe pentru tetratlon: 100m jnepeniș, 300m bușteni, 300m rostogolirea de 12 jumătate, 200m Smurdul de 15 fix. A, da, și proba de foc: 30m alergarea copilăului. Nu intru în detalii, e de ajuns că m-am tăvălit prin pământ, că am încasat crengi peste tot corpul, că am încălecat 100 de bușteni și că am căzut de vreo 2000 de ori. Dar a meritat, căci deși durerea din genunchi creștea, râul se auzea tot mai aproape, tot mai limpede, tot mai curat.
Și-am ajuns și la râu. L-am traversat umpic mai greu ca data trecută, dar eram cea de-a doua Ecaterina Teodoroiu, "eroina de la Șes", de data aceasta :).
Au urmat apoi tufele de fragi. Cred că doar la Retevoi am mai mâncat atâtea fragi. Șontâc, șontâc, cântând și speriind mormolocii din băltoacele de pe malul râului, am ajuns la mașini, întâmpinați de Jonski, Bogdan și Tudor, proaspeți și odihniți. Am plecat, lăsând din nou o bucată din sufletul meu curcubeu pe munte, gata să mă regăsească de fiecare dată când pașii mei se vor îndrepta înspre locul unde inima îți bate mai tare...
I'm back :)
