But the last few days got me.
The anual existential crisis is like casual chicken pox. The only problem is that you get it at least once a year. I thought I'd be lucky this year and trick it, but here I am, next to my old tea and my new kettle, with piles of clothes and books all around me. I'm right in the middle of it and it's so annoying and frustrating thinking that I was so close. But hey, if I'm lucky, it will be my late anual existential crisis for 2011 and my early anual existential crisis for 2012. Happy New Year, 2013!
duminică, 18 decembrie 2011
Până trece furtuna...
Anouk - Lost
Asculta mai multe audio rock
N-am rochiile mătăsoase de noapte pe care le au femeile din filme. Întotdeauna mi-au plăcut rochiile lor vaporoase, tivite cu dantelă. Eu de obicei dorm într-un tricou vechi, fie cu Winnie the Pooh, fie cu Homer Simpson, fie cu cămașa ta...
N-am pielea și zâmbetul femeilor care apar la televizor. Nu am dinții lor albi și nu sunt la fel de elegantă, nici pe departe. Uneori mă împiedic de propriile tocuri prin bălți, alteori provoc bălți de mai mari sau mai mici dimensiuni. Știu una în baie în care puteai sa pescuiești, bine că a fost plecată colega de cămin.
N-am nici pe departe formele perfecte ale femeilor din reviste. Uneori uit să mă privesc în oglindă înainte să ies, doar ca să realizez în lift că ceva nu e în regulă. Mai exact, am o dâră de negru intens chiar pe frunte și vecina cea în vârstă, alături de pechinezul ei Rochi(Rocki? Rocky?) mă privesc critic. Cățelul ăla mă urăște, dar e singurul din lume, ceilalți câini mă adoră.
Cert e că nu sunt ca și femeile alea. Nu am aproape nimic în comun cu ele. Doar că am aceeași inimă de femeie în care se cuibăresc atâtea vise. Poate în a mea sunt sau au fost prea multe vise. Și nu am de ce să lupt cu ele, ele sunt pixeli, fotoni, cerneală pe coperți care se îngălbenesc în timp. Dar eu nu.
Cred că cel mai teamă ne este de lucrurile pe care nu le înțelegem sau nu le cunoaștem, altfel nu înțeleg cum încerc să imit toate femeile astea lipsite de conținut, de teamă ca realitatea care se ascunde în mine să nu-mi deșire toate visele. Așa că ascund tot ce e frumos, blând, curat și cald în locuri îndepărtate de mine.
Ascund femeia de pe copertă care te-a privit în ochi și ți-a spus că te iubește. Ea poartă gene false și pantofi cu toc, luați la reduceri. O șterg în fum de țigară, miros de bere și parfum ieftin. Urmele ei se pot găsi pe străzi, prin luminile triste de Crăciun, pe treptele blocurilor și pe perna ta. Da, e acolo. Și doarme și se strânge în brațele tale și râde ca tâmpita când o scarpini în cap și sforăie de trezește vecinii. Sau aia eram eu?
Nu port rochii de seară din mătase ca în filme. Și mi-e teamă să mă mai înfășor în vise, mi-e teamă să nu le pierd prin cămașa ta, pe perna sau cearceafurile tale. Așa că le ascund. Le trimit departe, până trece furtuna...
Asculta mai multe audio rock
N-am rochiile mătăsoase de noapte pe care le au femeile din filme. Întotdeauna mi-au plăcut rochiile lor vaporoase, tivite cu dantelă. Eu de obicei dorm într-un tricou vechi, fie cu Winnie the Pooh, fie cu Homer Simpson, fie cu cămașa ta...
N-am pielea și zâmbetul femeilor care apar la televizor. Nu am dinții lor albi și nu sunt la fel de elegantă, nici pe departe. Uneori mă împiedic de propriile tocuri prin bălți, alteori provoc bălți de mai mari sau mai mici dimensiuni. Știu una în baie în care puteai sa pescuiești, bine că a fost plecată colega de cămin.
N-am nici pe departe formele perfecte ale femeilor din reviste. Uneori uit să mă privesc în oglindă înainte să ies, doar ca să realizez în lift că ceva nu e în regulă. Mai exact, am o dâră de negru intens chiar pe frunte și vecina cea în vârstă, alături de pechinezul ei Rochi(Rocki? Rocky?) mă privesc critic. Cățelul ăla mă urăște, dar e singurul din lume, ceilalți câini mă adoră.
Cert e că nu sunt ca și femeile alea. Nu am aproape nimic în comun cu ele. Doar că am aceeași inimă de femeie în care se cuibăresc atâtea vise. Poate în a mea sunt sau au fost prea multe vise. Și nu am de ce să lupt cu ele, ele sunt pixeli, fotoni, cerneală pe coperți care se îngălbenesc în timp. Dar eu nu.
Cred că cel mai teamă ne este de lucrurile pe care nu le înțelegem sau nu le cunoaștem, altfel nu înțeleg cum încerc să imit toate femeile astea lipsite de conținut, de teamă ca realitatea care se ascunde în mine să nu-mi deșire toate visele. Așa că ascund tot ce e frumos, blând, curat și cald în locuri îndepărtate de mine.
Ascund femeia de pe copertă care te-a privit în ochi și ți-a spus că te iubește. Ea poartă gene false și pantofi cu toc, luați la reduceri. O șterg în fum de țigară, miros de bere și parfum ieftin. Urmele ei se pot găsi pe străzi, prin luminile triste de Crăciun, pe treptele blocurilor și pe perna ta. Da, e acolo. Și doarme și se strânge în brațele tale și râde ca tâmpita când o scarpini în cap și sforăie de trezește vecinii. Sau aia eram eu?
Nu port rochii de seară din mătase ca în filme. Și mi-e teamă să mă mai înfășor în vise, mi-e teamă să nu le pierd prin cămașa ta, pe perna sau cearceafurile tale. Așa că le ascund. Le trimit departe, până trece furtuna...
duminică, 11 decembrie 2011
Povestea florii de cicoare
A fost odata o floare. Dar nu orice floare, ci o floare care traia intr-o tara indepartata, peste cele 7 mari, o tara fermecata, numita "Tara Umbrelor". Probabil mai-marii tarii, cand au denumit-o, s-au gandit ca ar fi reprezentativ numele pentru lumea aceasta. De ce? Pentru ca ei traiau in intuneric, soarele nu rasarea niciodata, iar singura lumina era cea selena. Din cauza lipsei de lumina, pana si Luna era depresiva si din cand in cand inghitea cate un meteorit. Intr-o criza acuta de nevroza, si-a dorit sa se spanzure, dar Universul, fiind ironic, a lasat-o sa pluteasca in voie printre stele, fara posibilitatea sa atarne cu o forta gravitationala de 7.34x1022x9.8 = 73514.504 N, in conditiile in care acceleratia gravitationala si-ar pastra aceeasi valoare de 9.8 m/s2.
Dar sa ne intoarcem la floarea noastra.
Tot ce facea ea cat era ziulica de mare era sa numere stelele, sa priveasca cerul in cautare de constelatii noi si sa cante atunci cand o apuca plictiseala. Va dati seama ca primele doua activitati de pe lista erau deja un chin pentru ea, fiind o experta in ale astronomiei, astrologiei si tarotului. Invatase fiecare coltisor de univers, stia cum se numea fiecare stea si bininteles, toate ii pareau niste ingamfate si niste nesuferite. Toate se mandreau cu lumina lor, dar erau atat de reci si gretoase, incat nici una nu se apropia cat sa o lase sa se incalzeasca. Singurele cu care se intalnea si petrecea erau cometele, dar ele veneau foarte rar in vizita si niciodata nu stateau prea mult.
- Hei, floricico, ce faci, fato? Cum merge cu fotosinteza?
- Buna, dragelor, ce ma bucur sa va vad!
Dar nu trecea mult si dispareau, lasand in urma lor dare colorate si stralucitoare.
Floricica noastra se plictisea teribil intr-o zi, cantand la chitara ei micuta, cand, de-o data, auzi un sunet de trompeta... Ce sa fie oare?
Inca o data sunetul misterios se facu auzit. Acum era chiar mai puternic... Floricica incerca sa isi intinda gatul lung peste dealurile din fata casei ei si observa cateva scantei...
- Hei, cine e acolo? Imi ardeti gardul cu focul vostru!
Intr-un moment de liniste, pe floricica o trecura toate spaimele, caci apoi sunetele de trompeta devenira si mai puternice, si parca cineva scartaia la o vioara dezacordata.
Cand deja incepu sa distinga sunetele din ce in ce mai bine, se trezi nas in nas cu un nor. Si norul nostru era cel care scoatea toate aceste zgomote bizare, pentru ca, sa ma credeti pe cuvant, plangea de ti se rupea inima. Scancetele te zgariau pe suflet, dar si pe creier, iar din cand in cand, sufla intr-o batista imensa. Asta justifica sunetul de trompeta, deci.
- Ce e cu tine, norule? De ce plangi?
Norul se opri o clipa, se uita la floricica si incepu sa toarne cu lacrimi si mai abitir. Cand sa-si sufle nasul, mici particule din jurul lui luara foc.
- Alooo, vezi ca-mi arzi frunzele!
Norul o privi cu atentie si incepu sa turuie:
- E groaznic, e pur si simpu groaznic!
- Ce e groaznic?
- Universul asta, se crede asa de smecher! spuse el printre sughituri...
Si se puse din nou pe plans.
Floricicai i se facu mila de el.
- Dar ce e cu Universul? De ce esti asa de suparat pe el?
- Pentru ca am fost sa dau examenul de stea albastra si... si... mi-a spus ca n-am sa fiu niciodata o steaaaa!
Norul deja plangea mai tare decat inainte, iar Floricica se temea ca are sa-i arda tot gardul pe care si-asa si-l luase cu mari eforturi.
- Dar de ce vrei sa fii o stea?
Norul isi ridica ochii inrositi din batista si o privi pe floricica.
- Dar tu de ce vrei sa fii o floare?
Floricica facu ochii cat cepele si intreba mirata:
- Dar de unde stii ca vreau sa fiu o floare?
- Pentru ca te-am auzit mereu cantand ca ti-ai dori sa infloresti primaverile... Ai o voce foarte frumoasa, de soprana, sa stii.
Floricica se inrosi toata.
- Norule, dar de ce Universul ti-a spus ca n-ai sa fii niciodata o stea?
- Pai... am picat testul de lumina... spuse el printre sughituri. Trebuia sa luminez deja daca era sa fiu o stea... Asa, o sa raman o masa de gaze care se va plimba prin lume singura si trista...
- Ooo, nu se poate asta! Trebuie sa mai incerci! Eu n-am sa renunt niciodata sa fiu o floare!
Cuvintele Floricicai ii mersera Norului la inima, pentru ca se apropie de ea sa o imbratiseze. Ea isi deschise frunzele sa-l primeasca, dar un lucru ciudat se petrecu.
O lumina albastruie se desprinse din inima Norului si ii aprinse intreaga faptura. Devenea o stea!
Uimita de minunatia care se petrecea in fata ei, Floricica ramase cu gura cascata. Nici nu observa ca lumina de la noua stea ce se nastea in fata ochilor ei o mangaia si mici petale ii apareau, toate colorate in albastru. Era, deci, o cicoare, asa-zisa "Albastrea"!
Asa, dragi copii, am invatat o poveste minunata si o lectie frumoasa: nimic nu creste in umbra. Nu mai ascundeti ce e frumos in sufletul vostru, nu va putea inflori in intuneric.
Si-am incalecat pe-o sa... Si v-am spus povestea asa!
Dar sa ne intoarcem la floarea noastra.
Tot ce facea ea cat era ziulica de mare era sa numere stelele, sa priveasca cerul in cautare de constelatii noi si sa cante atunci cand o apuca plictiseala. Va dati seama ca primele doua activitati de pe lista erau deja un chin pentru ea, fiind o experta in ale astronomiei, astrologiei si tarotului. Invatase fiecare coltisor de univers, stia cum se numea fiecare stea si bininteles, toate ii pareau niste ingamfate si niste nesuferite. Toate se mandreau cu lumina lor, dar erau atat de reci si gretoase, incat nici una nu se apropia cat sa o lase sa se incalzeasca. Singurele cu care se intalnea si petrecea erau cometele, dar ele veneau foarte rar in vizita si niciodata nu stateau prea mult.
- Hei, floricico, ce faci, fato? Cum merge cu fotosinteza?
- Buna, dragelor, ce ma bucur sa va vad!
Dar nu trecea mult si dispareau, lasand in urma lor dare colorate si stralucitoare.
Floricica noastra se plictisea teribil intr-o zi, cantand la chitara ei micuta, cand, de-o data, auzi un sunet de trompeta... Ce sa fie oare?
Inca o data sunetul misterios se facu auzit. Acum era chiar mai puternic... Floricica incerca sa isi intinda gatul lung peste dealurile din fata casei ei si observa cateva scantei...
- Hei, cine e acolo? Imi ardeti gardul cu focul vostru!
Intr-un moment de liniste, pe floricica o trecura toate spaimele, caci apoi sunetele de trompeta devenira si mai puternice, si parca cineva scartaia la o vioara dezacordata.
Cand deja incepu sa distinga sunetele din ce in ce mai bine, se trezi nas in nas cu un nor. Si norul nostru era cel care scoatea toate aceste zgomote bizare, pentru ca, sa ma credeti pe cuvant, plangea de ti se rupea inima. Scancetele te zgariau pe suflet, dar si pe creier, iar din cand in cand, sufla intr-o batista imensa. Asta justifica sunetul de trompeta, deci.
- Ce e cu tine, norule? De ce plangi?
Norul se opri o clipa, se uita la floricica si incepu sa toarne cu lacrimi si mai abitir. Cand sa-si sufle nasul, mici particule din jurul lui luara foc.
- Alooo, vezi ca-mi arzi frunzele!
Norul o privi cu atentie si incepu sa turuie:
- E groaznic, e pur si simpu groaznic!
- Ce e groaznic?
- Universul asta, se crede asa de smecher! spuse el printre sughituri...
Si se puse din nou pe plans.
Floricicai i se facu mila de el.
- Dar ce e cu Universul? De ce esti asa de suparat pe el?
- Pentru ca am fost sa dau examenul de stea albastra si... si... mi-a spus ca n-am sa fiu niciodata o steaaaa!
Norul deja plangea mai tare decat inainte, iar Floricica se temea ca are sa-i arda tot gardul pe care si-asa si-l luase cu mari eforturi.
- Dar de ce vrei sa fii o stea?
Norul isi ridica ochii inrositi din batista si o privi pe floricica.
- Dar tu de ce vrei sa fii o floare?
Floricica facu ochii cat cepele si intreba mirata:
- Dar de unde stii ca vreau sa fiu o floare?
- Pentru ca te-am auzit mereu cantand ca ti-ai dori sa infloresti primaverile... Ai o voce foarte frumoasa, de soprana, sa stii.
Floricica se inrosi toata.
- Norule, dar de ce Universul ti-a spus ca n-ai sa fii niciodata o stea?
- Pai... am picat testul de lumina... spuse el printre sughituri. Trebuia sa luminez deja daca era sa fiu o stea... Asa, o sa raman o masa de gaze care se va plimba prin lume singura si trista...
- Ooo, nu se poate asta! Trebuie sa mai incerci! Eu n-am sa renunt niciodata sa fiu o floare!
Cuvintele Floricicai ii mersera Norului la inima, pentru ca se apropie de ea sa o imbratiseze. Ea isi deschise frunzele sa-l primeasca, dar un lucru ciudat se petrecu.
O lumina albastruie se desprinse din inima Norului si ii aprinse intreaga faptura. Devenea o stea!
Uimita de minunatia care se petrecea in fata ei, Floricica ramase cu gura cascata. Nici nu observa ca lumina de la noua stea ce se nastea in fata ochilor ei o mangaia si mici petale ii apareau, toate colorate in albastru. Era, deci, o cicoare, asa-zisa "Albastrea"!
Asa, dragi copii, am invatat o poveste minunata si o lectie frumoasa: nimic nu creste in umbra. Nu mai ascundeti ce e frumos in sufletul vostru, nu va putea inflori in intuneric.
Si-am incalecat pe-o sa... Si v-am spus povestea asa!
marți, 6 decembrie 2011
Random things that I enjoy
- my mother's sour cherry jam;
- mate green tea at 2 in the morning;
- oranges;
- my mother's pear jam;
- my roommate's snoring. he's just like a little mouse. very scary when you're sleepy and thirsty, reaching for the kitchen. not to mention when you have to go to the bathroom;
- sweet short good night calls;
- girl talk in the night;
- my secret collection of unused little sugar packets;
- you can really understand how eager I am to start working on my exam paper tomorrow, by the above list. actually, I love how I get all these great ideas when an exam is up to come. works like a charm.
next stop, a children's fun story. for ones of you who still enjoy being a child.
- mate green tea at 2 in the morning;
- oranges;
- my mother's pear jam;
- my roommate's snoring. he's just like a little mouse. very scary when you're sleepy and thirsty, reaching for the kitchen. not to mention when you have to go to the bathroom;
- sweet short good night calls;
- girl talk in the night;
- my secret collection of unused little sugar packets;
- you can really understand how eager I am to start working on my exam paper tomorrow, by the above list. actually, I love how I get all these great ideas when an exam is up to come. works like a charm.
next stop, a children's fun story. for ones of you who still enjoy being a child.
sâmbătă, 3 decembrie 2011
între egoism și lașitate
nu voia decât fie soare, să fie cald, atât de cald încât să-i transpire mâna mică strânsă într-a lui. nu voia să se știe singură. și mai ales... nu voia să mai facă atâtea compromisuri.
acum se preface că e bine, își schimbă vocea în telefon, să pară veselă, plină de viață, așa cum toți vor s-o audă. a băut ceva fierbinte, de aceea își trage nasul. și normal că îl trage, doar nu l-ar împinge... râsete, clinchete de pahare, lumea doarme liniștită la noapte.
nu și ea. cafeaua pe care a băut-o azi în parc plus cea de dinainte de a se întâlni cu prietenele ei o vor ține trează. cafeaua și gândul că tristețea o va copleși dacă nu este atentă...
a văzut filmul pe care și-l dorea. interesant pe alocuri, dezamăgitor ca și tot.
hei, mâine se va duce să vadă luminițele aprinzându-se peste orașul ăsta meschin și murdar. dar nu e atât de curajoasă. nu mai vrea să mai facă nimic din lucrurile pe care voia să le facă împreună.
între egoism și lașitate aleg lașitatea. și o cafea tare, care să mă țină trează și atentă să nu cad.
acum se preface că e bine, își schimbă vocea în telefon, să pară veselă, plină de viață, așa cum toți vor s-o audă. a băut ceva fierbinte, de aceea își trage nasul. și normal că îl trage, doar nu l-ar împinge... râsete, clinchete de pahare, lumea doarme liniștită la noapte.
nu și ea. cafeaua pe care a băut-o azi în parc plus cea de dinainte de a se întâlni cu prietenele ei o vor ține trează. cafeaua și gândul că tristețea o va copleși dacă nu este atentă...
a văzut filmul pe care și-l dorea. interesant pe alocuri, dezamăgitor ca și tot.
hei, mâine se va duce să vadă luminițele aprinzându-se peste orașul ăsta meschin și murdar. dar nu e atât de curajoasă. nu mai vrea să mai facă nimic din lucrurile pe care voia să le facă împreună.
între egoism și lașitate aleg lașitatea. și o cafea tare, care să mă țină trează și atentă să nu cad.
miercuri, 23 noiembrie 2011
Când e liniște.
Kenny G - Forever In Love
Asculta mai multe audio jazz
Când e liniște poți să auzi cum îmi picură sufletul ușor într-al tău, să numeri picăturile și-apoi să uiți că ești tu. Când e liniște bătăile inimilor noastre sunt atât de puternice, că putem compune cântece, pe care să dansăm până obosim. Și respirația ne este sacadată, iar chipurile ne strălucesc de sudoare și fericire. Și palmele ne sunt la fel de umede ca și ochii, și toată căldura emanată poată să topească greșelile, durerile, clipele de singurătate, de disperare și delir. E de ajuns să fie liniște. Să privim atenți unii la alții și să ne vedem prin noi înșine, să ne adunăm tot cugetul într-un singur punct, în care să punem toată iubirea, toată ura și toată ființa de care suntem capabili. Și-atunci o să devenim infiniți, o să spargem universul în bucățele mici de zahăr candel, pe care să le punem în ceai și cafeaua rece de la serviciu.
Când e liniște pot să aud sunetul unor buze care tac, dar al căror sărut poate umple pagini și pagini de scris ordonat, ușor aplecat la dreapta... De-ar ști oamenii ce frumos e când e liniște, când poți să auzi o pasăre care trece în zbor la sute de metri depărtare de tine, să simți izvoarele curgând odată cu tine, din tine și prin tine... să auzi o frunză cum cade, un strigăt mut ce se pierde în apusul zilelor de vară.
Când e liniște cărțile devin amante duioase care îți mângâie tâmplele. Și te primesc în brațele lor foșnitoare, brațe aspre de mamă. Când e liniște pernele miros toate a flori de portocal, iar liniștea le pune pe toate la culcare în note de jazz care se preling pe geamul aburit. Și plouă, plouă, încet și mohorât, dar tu n-auzi, căci te afunzi cu totul în liniștea din tine, în acel moment static și dulce, rotund și gustos ca un fruct copt în miez de vară. Când e liniște, pielea ta devine tot mai moale și mai largă, de parcă porți puloverul cel lălâu, tricotat de bunica acum câțiva ani. Și mă primești lângă tine, aproape, atât de aproape că îți simt respirația caldă prin păr. E liniște, mi-e dor de mama, de sora mea, de Papi, de tot ce mi-e drag pe pământ. Mi-e dor și de tine, dar e atât de liniște că ceaiul de tei stă cuminte în cutii colorate, într-un dulap vechi și ponosit...
Când e liniște n-aș mai vrea nimic, decât o pipă și-un halat de catifea, să mă fac borfaș peste patul meu cel mic și acvariul cu cei 5 pești care de fapt nu-mi aparțin.
Când e liniște, te rog să rupi o fărâmă din mine, s-o pui la păstrare. Nu se știe, dragule, când va mai la fel Dunărea sălbatică și învolburată din mine. Toate grijile se îneacă acum ușor în mici vârtejuri, iar mintea se decantează, lăsându-mi ochii să vadă drept și curat. Dar e atât de liniște, că îi închid și visez la un vârf de munte sau la o barcă plutind pe ape...
Și e atât de liniște că te aud cum îți stingi lumina și te strecori între pături, deși ești departe. Aud cum îți clipesc ochii și cum aripile unui gând lovesc ușor aerul dintre noi. Îl prind între degete și îi șoptesc ușor să-ți vegheze somnul.
Asculta mai multe audio jazz
Când e liniște poți să auzi cum îmi picură sufletul ușor într-al tău, să numeri picăturile și-apoi să uiți că ești tu. Când e liniște bătăile inimilor noastre sunt atât de puternice, că putem compune cântece, pe care să dansăm până obosim. Și respirația ne este sacadată, iar chipurile ne strălucesc de sudoare și fericire. Și palmele ne sunt la fel de umede ca și ochii, și toată căldura emanată poată să topească greșelile, durerile, clipele de singurătate, de disperare și delir. E de ajuns să fie liniște. Să privim atenți unii la alții și să ne vedem prin noi înșine, să ne adunăm tot cugetul într-un singur punct, în care să punem toată iubirea, toată ura și toată ființa de care suntem capabili. Și-atunci o să devenim infiniți, o să spargem universul în bucățele mici de zahăr candel, pe care să le punem în ceai și cafeaua rece de la serviciu.
Când e liniște pot să aud sunetul unor buze care tac, dar al căror sărut poate umple pagini și pagini de scris ordonat, ușor aplecat la dreapta... De-ar ști oamenii ce frumos e când e liniște, când poți să auzi o pasăre care trece în zbor la sute de metri depărtare de tine, să simți izvoarele curgând odată cu tine, din tine și prin tine... să auzi o frunză cum cade, un strigăt mut ce se pierde în apusul zilelor de vară.
Când e liniște cărțile devin amante duioase care îți mângâie tâmplele. Și te primesc în brațele lor foșnitoare, brațe aspre de mamă. Când e liniște pernele miros toate a flori de portocal, iar liniștea le pune pe toate la culcare în note de jazz care se preling pe geamul aburit. Și plouă, plouă, încet și mohorât, dar tu n-auzi, căci te afunzi cu totul în liniștea din tine, în acel moment static și dulce, rotund și gustos ca un fruct copt în miez de vară. Când e liniște, pielea ta devine tot mai moale și mai largă, de parcă porți puloverul cel lălâu, tricotat de bunica acum câțiva ani. Și mă primești lângă tine, aproape, atât de aproape că îți simt respirația caldă prin păr. E liniște, mi-e dor de mama, de sora mea, de Papi, de tot ce mi-e drag pe pământ. Mi-e dor și de tine, dar e atât de liniște că ceaiul de tei stă cuminte în cutii colorate, într-un dulap vechi și ponosit...
Când e liniște n-aș mai vrea nimic, decât o pipă și-un halat de catifea, să mă fac borfaș peste patul meu cel mic și acvariul cu cei 5 pești care de fapt nu-mi aparțin.
Când e liniște, te rog să rupi o fărâmă din mine, s-o pui la păstrare. Nu se știe, dragule, când va mai la fel Dunărea sălbatică și învolburată din mine. Toate grijile se îneacă acum ușor în mici vârtejuri, iar mintea se decantează, lăsându-mi ochii să vadă drept și curat. Dar e atât de liniște, că îi închid și visez la un vârf de munte sau la o barcă plutind pe ape...
Și e atât de liniște că te aud cum îți stingi lumina și te strecori între pături, deși ești departe. Aud cum îți clipesc ochii și cum aripile unui gând lovesc ușor aerul dintre noi. Îl prind între degete și îi șoptesc ușor să-ți vegheze somnul.
miercuri, 9 noiembrie 2011
vise din ceață și cenușă
ce buze sărate ai, și ce obraji amari... ce ochi roșii și ce mâini frânte. ce privire, ce gură strâmbă. ce reală ești acum, nu mai plutești, nu mai pășești ușor. ești greoaie, te miști ca și cum te-ai târî, te împiedici în hainele groase de iarnă. mă enervează târșâitul picioarelor tale încălțate în cizme grosolane, aproape îmi vine să te împing pe treptele tramvaiului. e numai vina ta. e vina ta că se întunecă atât de devreme, că e atât de frig, că mă sufoc în metroul plin de oameni nervoși că întârzie la serviciu sau se grăbesc să ajungă acasă. așa, pleacă-ți ochii ăia spălăciți, pleacă-ți-i, fă-te că citești.
nu mai ai nicio putere în mâinile alea albe și aspre. nu mai poți nici să mângâi, nici să zgârii, îți mai folosesc doar ca să-ți ferești fața de lumina prea puternică.
ai devenit persoana pe care o urăști, persoana de care îți e rușine... îți ascunzi păcatele, dar realizezi că totul e pierdut, că nu mai poți recăpăta clipele de vis, că ai pierdut seninătatea care te înconjura.
îți vine să urlii în pernă, nu poți să dormi, te fâțâi de pe o parte pe alta... și ți-e frică de certitudini, deși sunt ceea ce cauți acum. ți-e frică, recunoaște, lașo. Ești o lașă și-o egoistă, te detest. Îmi vine să te scuip. Dispari din fața ochilor mei. mi-e silă de tine...
ai învățat să te târăști. să te umilești și să cerșești. pe cine păcălești? știai toate lucrurile astea. știai că așa o să fie și ți-ai asumat riscul, ți-aduci aminte? proasto. degeaba plângi și te tăvălești, e prea târziu. pentru tine e prea târziu...
ai știut de la început.
ai știut.
când nu ești atentă la semnele de circulație, când îți lași visele să atingă tot, când toți oamenii îți pot gusta lacrimile... te trezești că ți-e frig și respirația ta a aburit geamul de ratb prin care te privești încă, cu ochii și mintea încețoșate și închistate în jurul micilor dureri pe care le-ai strâns tare în suflet. iar ele te sugrumă treptat, până ce vei căpăta ușurarea, singurătatea cristalizată în cel mai intens coșmar al tău.
ține-mă în brațe. strâns. atât de strâns, încât să simt că devin cenușă albă, să mă poarte vântul în toate locurile și lumile pe care le visez... știi că o să mă întorc. da, întotdeauna. dar numai dorul mă va face să stau mai mult de o clipă, mai mult de un sărut...
nu mai ai nicio putere în mâinile alea albe și aspre. nu mai poți nici să mângâi, nici să zgârii, îți mai folosesc doar ca să-ți ferești fața de lumina prea puternică.
ai devenit persoana pe care o urăști, persoana de care îți e rușine... îți ascunzi păcatele, dar realizezi că totul e pierdut, că nu mai poți recăpăta clipele de vis, că ai pierdut seninătatea care te înconjura.
îți vine să urlii în pernă, nu poți să dormi, te fâțâi de pe o parte pe alta... și ți-e frică de certitudini, deși sunt ceea ce cauți acum. ți-e frică, recunoaște, lașo. Ești o lașă și-o egoistă, te detest. Îmi vine să te scuip. Dispari din fața ochilor mei. mi-e silă de tine...
ai învățat să te târăști. să te umilești și să cerșești. pe cine păcălești? știai toate lucrurile astea. știai că așa o să fie și ți-ai asumat riscul, ți-aduci aminte? proasto. degeaba plângi și te tăvălești, e prea târziu. pentru tine e prea târziu...
ai știut de la început.
ai știut.
când nu ești atentă la semnele de circulație, când îți lași visele să atingă tot, când toți oamenii îți pot gusta lacrimile... te trezești că ți-e frig și respirația ta a aburit geamul de ratb prin care te privești încă, cu ochii și mintea încețoșate și închistate în jurul micilor dureri pe care le-ai strâns tare în suflet. iar ele te sugrumă treptat, până ce vei căpăta ușurarea, singurătatea cristalizată în cel mai intens coșmar al tău.
ține-mă în brațe. strâns. atât de strâns, încât să simt că devin cenușă albă, să mă poarte vântul în toate locurile și lumile pe care le visez... știi că o să mă întorc. da, întotdeauna. dar numai dorul mă va face să stau mai mult de o clipă, mai mult de un sărut...
vineri, 28 octombrie 2011
Groaznică
sunt. știu.
dar trebuie să mă iubești, așa groaznică, altfel nu ai putea să o faci când sunt minunată.
și dacă nu m-ai iubi, n-aș mai fi nici groaznică, nici minunată.
dar trebuie să mă iubești, așa groaznică, altfel nu ai putea să o faci când sunt minunată.
și dacă nu m-ai iubi, n-aș mai fi nici groaznică, nici minunată.
marți, 18 octombrie 2011
Suflet Curcubeu nu are umbrelă
... pentru că are o pelerină fermecată.
Pur și simplu nu îi pasă dacă plouă
Așa pelerina devine fermecată și o apără de umezeală,
de frig și vânt.
Dacă e să plouă, să plouă peste noi
O să fim uzi până la piele,
dar fericiți până în miezul sufletelor.
Iar dacă îți e frică să nu răcești,
pielea mea va putea să te învăluie într-o fașă de prunc,
un val de mătase indiană care te va mângâia,
te va apăra de asprimea și gheața lumii.
Dacă e să plouă, să plouă peste mine.
Știu că fără ploaie nu va fi niciodată curcubeu.
Iar fără curcubeu...
Nici tu, nici eu.
PS - Serios acum, știe cineva unde mi-am uitat IAR umbrela? :D
Omar Akram - Run away with me
Asculta mai multe audio instrumentala
Pur și simplu nu îi pasă dacă plouă
Așa pelerina devine fermecată și o apără de umezeală,
de frig și vânt.
Dacă e să plouă, să plouă peste noi
O să fim uzi până la piele,
dar fericiți până în miezul sufletelor.
Iar dacă îți e frică să nu răcești,
pielea mea va putea să te învăluie într-o fașă de prunc,
un val de mătase indiană care te va mângâia,
te va apăra de asprimea și gheața lumii.
Dacă e să plouă, să plouă peste mine.
Știu că fără ploaie nu va fi niciodată curcubeu.
Iar fără curcubeu...
Nici tu, nici eu.
PS - Serios acum, știe cineva unde mi-am uitat IAR umbrela? :D
Omar Akram - Run away with me
Asculta mai multe audio instrumentala
duminică, 16 octombrie 2011
Am uitat să uit...
Zaz - Port Coton
Asculta mai multe audio acustica
Nu știu ce faci, n-am nici cea mai vagă idee. Nu știu ce gust mai au mâinile tale și nici ce culoare au ochii tăi. Nu mă gândesc la tine, nu. Nu mă gândesc la cum degetele tale prinse între ale mele mă liniștesc și-mi alungă orice grijă, orice gust amar și mai ales, nodul din gât care nu mă mai lasă să respir.
Nu știu ce fac, n-am nici cea mai vagă idee. Știu doar că am început să arunc puțin câte puțin din mine, azi puțin în tramvai, mâine mai mult între strada Petre Tina și bulevardul Basarabia. Doar că mi-e dor să fie cald dimineața, să zâmbesc în timp ce-mi beau cafeaua și să mă întorc mai ușor sau mai rapid, depinde de scaun, către tine, să te văd acolo, să te știu aproape și să mă întorc la ceea ce mă preocupă. De fapt mi-e dor de tot ce mi-era drag. Parcă aș vrea să fiu pe balcon cu tine, să aștept să-ți termini țigara, să-ți beau din ceașca de cafea 3 în 1, să ne plângem de tot ce nu ne convine, să râdem puțin de cei mici, dar curajoși... Aș vrea doar o zi să ne mai fie atât de bine încât să putem să ne facem planuri de viitor. Și să privim drept, să ne imaginăm cum ar fi să nu ne mai întoarcem zi de zi la birourile mici și cafeaua proastă. Cum ar fi să mergem acolo, în clădirea aia înaltă de peste drum, unde primim bomboane chiar dacă nu suntem cuminți, unde birourile sunt mari, iar cafeaua e cel puțin băubilă... Și-apoi mă trezesc privind prin geamurile ei mari către balconul unde tu îți fumezi țigara, preocupată de ceea ce vei face mâine...
Mi-e dor să zâmbesc din tot sufletul și să-mi reactivez puterea de a aranja oamenii în cutiuțe mici și colorate, să-i uit acolo pe unii și să-i scot de la naftalină pe alții... Mi-e dor de Măgarii din ceață care mă vizitau înainte. Pur și simplu ne beam ceaiul pe același pervaz de geam. Câteodată aveam și biscuiți...
Mi-e dor de mama. Da, mama, mi-e dor de tine în fiecare zi. Sunt încă un copil și-așa am să rămân. Și plâng, mama, pentru că sunt copilul tău. Ăla mic și prost, mama. Ăla răzvârtit și rebel, care ar vrea să-și ia lumea în cap și să învețe să urască anumite obiceiuri ale oamenilor. Ăla care ar vrea în fiecare zi să se trezească în același cort împrumutat, undeva pe malul Dunării și să te vadă cum ne pregătești micul dejun. Sau măcar să fim acasă, toți. Și să miroasă a pâine...
Mi-e dor de multe lucruri. Dar mai ales mi-e dor să uit. Vreau să uit. Să uit de micimea propriei minți, de egoismul tău, de litera care mă obsedează și-mi trezește un val de durere, de lacrimi și mâhnire...
Mi-e dor să uit. Cum faci tu, de uiți?
Cum faci, de uiți să mai citești printre rânduri?
Cum faci, de mă uiți atât de ușor, cum?
Cum faci, de uiți să te bucuri de idei, de speranțe, de ziua de azi, de clipa asta? Cum ai făcut să uiți că trebuie să gonești după cea mai mică fărâmă de bucurie? Oare ai uitat că trebuie să te agăți de ea, să suferi pentru ea, să meriți s-o primești?
Închid ochii, e timpul să mă detașez de durere, tristețe, de disperarea și nebunia care-mi tot bântuie sufletul, înfometate de seninul și clarul din zilele de vară...
Închid ochii, fără teamă, căci îți simt respirația aproape. Dar îmi dau seama acum. Am devenit femeia aia pe care o uram.
Închid ochii. Nu-i nicio problemă, îmi spun, iar o lacrimă curge fierbinte pe obraz. Nu-i nimic, o să mă schimb iar. Și iar și iar...
Aș vrea doar să fii și tu aici, când voi lepăda ultima haină a sufletului meu.
Dacă nu, măcar să uit că am vrut asta vreodată. Măcar să uit.
Asculta mai multe audio acustica
Nu știu ce faci, n-am nici cea mai vagă idee. Nu știu ce gust mai au mâinile tale și nici ce culoare au ochii tăi. Nu mă gândesc la tine, nu. Nu mă gândesc la cum degetele tale prinse între ale mele mă liniștesc și-mi alungă orice grijă, orice gust amar și mai ales, nodul din gât care nu mă mai lasă să respir.
Nu știu ce fac, n-am nici cea mai vagă idee. Știu doar că am început să arunc puțin câte puțin din mine, azi puțin în tramvai, mâine mai mult între strada Petre Tina și bulevardul Basarabia. Doar că mi-e dor să fie cald dimineața, să zâmbesc în timp ce-mi beau cafeaua și să mă întorc mai ușor sau mai rapid, depinde de scaun, către tine, să te văd acolo, să te știu aproape și să mă întorc la ceea ce mă preocupă. De fapt mi-e dor de tot ce mi-era drag. Parcă aș vrea să fiu pe balcon cu tine, să aștept să-ți termini țigara, să-ți beau din ceașca de cafea 3 în 1, să ne plângem de tot ce nu ne convine, să râdem puțin de cei mici, dar curajoși... Aș vrea doar o zi să ne mai fie atât de bine încât să putem să ne facem planuri de viitor. Și să privim drept, să ne imaginăm cum ar fi să nu ne mai întoarcem zi de zi la birourile mici și cafeaua proastă. Cum ar fi să mergem acolo, în clădirea aia înaltă de peste drum, unde primim bomboane chiar dacă nu suntem cuminți, unde birourile sunt mari, iar cafeaua e cel puțin băubilă... Și-apoi mă trezesc privind prin geamurile ei mari către balconul unde tu îți fumezi țigara, preocupată de ceea ce vei face mâine...
Mi-e dor să zâmbesc din tot sufletul și să-mi reactivez puterea de a aranja oamenii în cutiuțe mici și colorate, să-i uit acolo pe unii și să-i scot de la naftalină pe alții... Mi-e dor de Măgarii din ceață care mă vizitau înainte. Pur și simplu ne beam ceaiul pe același pervaz de geam. Câteodată aveam și biscuiți...
Mi-e dor de mama. Da, mama, mi-e dor de tine în fiecare zi. Sunt încă un copil și-așa am să rămân. Și plâng, mama, pentru că sunt copilul tău. Ăla mic și prost, mama. Ăla răzvârtit și rebel, care ar vrea să-și ia lumea în cap și să învețe să urască anumite obiceiuri ale oamenilor. Ăla care ar vrea în fiecare zi să se trezească în același cort împrumutat, undeva pe malul Dunării și să te vadă cum ne pregătești micul dejun. Sau măcar să fim acasă, toți. Și să miroasă a pâine...
Mi-e dor de multe lucruri. Dar mai ales mi-e dor să uit. Vreau să uit. Să uit de micimea propriei minți, de egoismul tău, de litera care mă obsedează și-mi trezește un val de durere, de lacrimi și mâhnire...
Mi-e dor să uit. Cum faci tu, de uiți?
Cum faci, de uiți să mai citești printre rânduri?
Cum faci, de mă uiți atât de ușor, cum?
Cum faci, de uiți să te bucuri de idei, de speranțe, de ziua de azi, de clipa asta? Cum ai făcut să uiți că trebuie să gonești după cea mai mică fărâmă de bucurie? Oare ai uitat că trebuie să te agăți de ea, să suferi pentru ea, să meriți s-o primești?
Închid ochii, e timpul să mă detașez de durere, tristețe, de disperarea și nebunia care-mi tot bântuie sufletul, înfometate de seninul și clarul din zilele de vară...
Închid ochii, fără teamă, căci îți simt respirația aproape. Dar îmi dau seama acum. Am devenit femeia aia pe care o uram.
Închid ochii. Nu-i nicio problemă, îmi spun, iar o lacrimă curge fierbinte pe obraz. Nu-i nimic, o să mă schimb iar. Și iar și iar...
Aș vrea doar să fii și tu aici, când voi lepăda ultima haină a sufletului meu.
Dacă nu, măcar să uit că am vrut asta vreodată. Măcar să uit.
duminică, 2 octombrie 2011
I love the monster under my bed
Unlike other normal people that sleep in their bed every night... well, I don't.
At first I thought that my insomnia would cure if I slept on the floor, but then I realised that I like the floor better than my bed.
I found that my fear of darkness is so deep in my soul that only an angel's arms could make the morning light caress my window curtains every morning. And I would wake up smiling and look at your face and then kiss you lightly on the forehead, so the dream you were dreaming wouldn't fade away to reality.
There's a monster living under my bed.
But he's too shy and scared of light to come out. His name is Who and he's a really good chess player. And he likes my music.
I no longer feel alone because I'm not. Who is here.
So every night I sleep on the floor I can hold his hand and tell him to have a good night. And sometimes he tells me stories that then I tell to you guys. Like this one.
At first I thought that my insomnia would cure if I slept on the floor, but then I realised that I like the floor better than my bed.
I found that my fear of darkness is so deep in my soul that only an angel's arms could make the morning light caress my window curtains every morning. And I would wake up smiling and look at your face and then kiss you lightly on the forehead, so the dream you were dreaming wouldn't fade away to reality.
There's a monster living under my bed.
But he's too shy and scared of light to come out. His name is Who and he's a really good chess player. And he likes my music.
I no longer feel alone because I'm not. Who is here.
So every night I sleep on the floor I can hold his hand and tell him to have a good night. And sometimes he tells me stories that then I tell to you guys. Like this one.
vineri, 30 septembrie 2011
închide ochii
închide ochii, închide ușa, închide totul în tine, ascunde-ți sufletul în cuta aceea pe care o faci când ești nervoasă.
hai, zâmbește frumos, dansează, dă din coadă, fi drăguță, fi prostuță, lasă-ți părul în vânt, cântă, sari într-un picior, pleacă de-aici, nu vezi că strici, nu pune mâna pe aia, uite, iar ai dat pe tine...
nu te lăsa, mușcă din viață, mușcă din mințile oamenilor, gustă din raționamente, pășește ușor peste orgolii, fă piruete printre minți înguste, pipăie în cuget toate lucrurile pe care le întâlnești, asigură-ți pașii, păstrează-ți visele...
să nu-ți pară rău să iubești mai mult, mai intens, mai aproape de nebunie în fiecare zi. să nu-ți fie teamă să te apropii de soare, să nu-ți fie teamă să crezi și minciuna care picură din ochii tăi.
la o adică, închide ochii, închide ușa, închide totul în tine, arde-le cu spiritul tău, numai nu le lăsa să îți împovăreze fruntea...
închide ochii, închide-i și ține-ți privirea sus, cât mai sus, cât mai departe de București, de mașini, de blocuri, mai departe de oameni, atât de departe că doar păsările să-ți poată fi tovarășe în libertate...
închide ochii, dormi pe umărul meu, visează că lumea încă nu s-a născut și nu te trezi până nu uiți toate numele pe care le cunoști.
închide ochii, sărută-mă.
hai, zâmbește frumos, dansează, dă din coadă, fi drăguță, fi prostuță, lasă-ți părul în vânt, cântă, sari într-un picior, pleacă de-aici, nu vezi că strici, nu pune mâna pe aia, uite, iar ai dat pe tine...
nu te lăsa, mușcă din viață, mușcă din mințile oamenilor, gustă din raționamente, pășește ușor peste orgolii, fă piruete printre minți înguste, pipăie în cuget toate lucrurile pe care le întâlnești, asigură-ți pașii, păstrează-ți visele...
să nu-ți pară rău să iubești mai mult, mai intens, mai aproape de nebunie în fiecare zi. să nu-ți fie teamă să te apropii de soare, să nu-ți fie teamă să crezi și minciuna care picură din ochii tăi.
la o adică, închide ochii, închide ușa, închide totul în tine, arde-le cu spiritul tău, numai nu le lăsa să îți împovăreze fruntea...
închide ochii, închide-i și ține-ți privirea sus, cât mai sus, cât mai departe de București, de mașini, de blocuri, mai departe de oameni, atât de departe că doar păsările să-ți poată fi tovarășe în libertate...
închide ochii, dormi pe umărul meu, visează că lumea încă nu s-a născut și nu te trezi până nu uiți toate numele pe care le cunoști.
închide ochii, sărută-mă.
duminică, 21 august 2011
să ne scoatem ochii
ai ceva în ochi, ceva ce-mi aduce aminte de clipa când m-am născut, un crâmpei de inocență, o sclipire de fericire, un strop de copilărie, toate amestecate în irisul ce-mi este atât de drag.
ascunzi acolo mici secrete, mici povești, mici piese de puzzle care nu se potrivesc. și chipul meu, răsfrânt în căpruiul strălucitor, prins în pânza de capilare triste și obosite.
ai ceva în ochii ăia ai tăi încercănați. o rază din lumina ochilor mei.
Bird york - In The Deep
Asculta mai multe audio soundtrack
ascunzi acolo mici secrete, mici povești, mici piese de puzzle care nu se potrivesc. și chipul meu, răsfrânt în căpruiul strălucitor, prins în pânza de capilare triste și obosite.
ai ceva în ochii ăia ai tăi încercănați. o rază din lumina ochilor mei.
Bird york - In The Deep
Asculta mai multe audio soundtrack
marți, 16 august 2011
do you call it...
a. workaholic?
b. stress?
c. obsessive-compulsive personality disorder?
dream this every night for a week and then tell me:
în altă ordine de smiorcăieli, am una bună pentru voi:
câte cafele pot aduce un om normal în starea în care e atât de agitat încât să danseze salsa în timp ce doarme?
it's going to be another long day, people. filled with cups of psychoactive stimulant+milk.
Peggy Lee - Black coffee
Asculta mai multe audio jazz
b. stress?
c. obsessive-compulsive personality disorder?
dream this every night for a week and then tell me:
în altă ordine de smiorcăieli, am una bună pentru voi:
câte cafele pot aduce un om normal în starea în care e atât de agitat încât să danseze salsa în timp ce doarme?
it's going to be another long day, people. filled with cups of psychoactive stimulant+milk.
Peggy Lee - Black coffee
Asculta mai multe audio jazz
vineri, 12 august 2011
pot să zbor
pot să scurtcircuitez orice electrocardiograf
să fac reclame la pastă de dinți
să mă dau cu capul de un zid și să nu-mi pese
să visez, să mă trezesc și să-mi continui visul
să dansăm, fără muzică, în foișorul din parc
să văd niște fleacuri în lucrurile care îmi dădeau dureri de cap
să fiu cu capul în nori și să am o scuză atât de bună
să mi se cânte îl loc să cânt eu
să fiu atât de fericită
datorită ție.
să fac reclame la pastă de dinți
să mă dau cu capul de un zid și să nu-mi pese
să visez, să mă trezesc și să-mi continui visul
să dansăm, fără muzică, în foișorul din parc
să văd niște fleacuri în lucrurile care îmi dădeau dureri de cap
să fiu cu capul în nori și să am o scuză atât de bună
să mi se cânte îl loc să cânt eu
să fiu atât de fericită
datorită ție.
marți, 9 august 2011
De ce nu?
Da, chiar așa, de ce aș scrie despre asta? De ce să scriu despre câți fluturi mi se fâlfâie prin stomac, despre câte melodii îmi vine să fredonez, toate odată, despre cât de des câte un curcubeu îmi iese prin urechea dreaptă, face un giumbușluc în aer și intră pe urechea stângă, despre cum îmi transpiră palmele sau cum nu mai ajunge tramvaiul odată la tine? De ce să scriu despre cum aș vrea să te ascult vorbind despre nimic și nimicuri, despre cum am descoperit că împreună avem superputerea de a opri timpul în loc, în timp ce ne privim în ochii obosiți, injectați de cafea și de răcoarea serii, ochi strălucitori care poartă un mesaj mut, dar prea puternic să nu-l simți, pregnant în prezența lui dulce, temut de buzele noastre ce se întâlnesc de atâtea ori, proaspete și crude, înmărmurite în zâmbetele noastre ce au devenit imposibil de șters acum?
De ce aș scrie despre așa ceva?
Da, chiar așa, de ce?
De ce aș scrie despre așa ceva?
Da, chiar așa, de ce?
vineri, 5 august 2011
You know a guy really likes you
... when he is willing to give you his login info for his Vplay account just cause you haven't seen that particular Jeff Dunham video and he knows how much you'd enjoy it.
Peggy Lee - Mr Wonderful
Asculta mai multe audio jazz
Peggy Lee - Mr Wonderful
Asculta mai multe audio jazz
marți, 2 august 2011
I think the saddest thing is...
to be in a constant waiting for the love of your life to turn around the corner.
to try to find it in everyone that your eyes meet
to seek it in every second, in every night, in every dream that might caress your soul.
to never be recognized
to never be rewarded for all the times you tried
to never see that glimpse, that little sparkle of tenderness in the eyes you dive in, with all your heart, forgetting all your senses, revealing every inch of you, all your losses, all your victories, all you have, all you want to give...
to always wake up from that sweet dream.
to think that, even though you search, you seek, you try and you try to meet the paths of love, it never crosses your road.
EXTREME - MORE THAN WORDS
Asculta mai multe audio blues
to try to find it in everyone that your eyes meet
to seek it in every second, in every night, in every dream that might caress your soul.
to never be recognized
to never be rewarded for all the times you tried
to never see that glimpse, that little sparkle of tenderness in the eyes you dive in, with all your heart, forgetting all your senses, revealing every inch of you, all your losses, all your victories, all you have, all you want to give...
to always wake up from that sweet dream.
to think that, even though you search, you seek, you try and you try to meet the paths of love, it never crosses your road.
EXTREME - MORE THAN WORDS
Asculta mai multe audio blues
luni, 1 august 2011
Ultima dată când mai fac asta
Trec aproape zilnic pe lângă un parc în care un pitic de grădină se sfătuiește cu un japonez din piatră, pe lângă tufe de trandafiri și Mâna-Maicii-Domnului, pe lângă parfumul lor, prin lumina răsăritului, prin amintirea cuvintelor amărui, prin zâmbetul pe care mi-l trezești dimineața, la prânz, dar nu și seara. Seara nu, că toți suntem nesuferiți și somnoroși și obosiți atunci.
Fac bagajele rapid, spăl 2-3 cearceafuri, ne certăm puțin, ne împăcăm, că așa suntem noi, proști și zăpăciți, sălbatici și calzi.
Mă enervezi, s-a dus naibii toată serenitatea dimineții. Parcă ai pus un claxon în mijlocul armoniei unui lied. Dar nu-i nimic, nu ne facem griji. La o adică, dacă mă supăr, mă duc frumos în grădină, mă așez între domnul pitic și între domnul japonez și stau să le ascult poveștile. Poate așa uit că de fapt ai nevoie de mine, că de fapt am nevoie de tine.
Machiajul mi-l șterg cu demachiant, sau cu lacrimi.
Zâmbetul mi-l șterg cu tine, fără lacrimi.
Fac bagajele rapid, spăl 2-3 cearceafuri, ne certăm puțin, ne împăcăm, că așa suntem noi, proști și zăpăciți, sălbatici și calzi.
Mă enervezi, s-a dus naibii toată serenitatea dimineții. Parcă ai pus un claxon în mijlocul armoniei unui lied. Dar nu-i nimic, nu ne facem griji. La o adică, dacă mă supăr, mă duc frumos în grădină, mă așez între domnul pitic și între domnul japonez și stau să le ascult poveștile. Poate așa uit că de fapt ai nevoie de mine, că de fapt am nevoie de tine.
Machiajul mi-l șterg cu demachiant, sau cu lacrimi.
Zâmbetul mi-l șterg cu tine, fără lacrimi.
joi, 28 iulie 2011
pasesti usor
...tremurand de teama sa nu cazi. iti musti buzele si iti inclestezi pumnii, aproape sa te doara. iti tii respiratia, strangi ochii, ii intredeschizi, privesti printre gene la tine, cel nou. cercetezi cu sfiala fiecare coltisor de inima si realizezi ca ceva s-a schimbat. simti cum ti se furnica pielea, cum un fior usor te mangaie, simti ca trebuie sa lasi aerul afara din plamani, aerul care te chinuie, care te doare, care se comprima in pieptul tau, zbierand dupa libertate.
si respiri sacadat, deja contururile se pierd, ochii iti lacrimeaza, dar pasii tai se aseaza usor pe nisipul marii sau al Dunarii, pe iarba padurilor, pe stanci taioase de munti, pe pamant uscat de arsita si pe asfaltul topit al oraselor.
pasesti usor, caci stii ca toti te privesc. si toti vor sa aiba curajul tau. curajul de a merge pe trotuar si nu pe franghie. toti stiu ca sub franghie este o plasa de salvare, pe cand pe piatra neagra a asfaltului nu ai nimic sa te opreasca din cadere, sa previna vanataile, durerile, ranile, cicatricile...
pasesti usor, caci iti poti privi in suflet sa vezi linistea din el, sa simti cum te scufunzi in apele lui limpezi, lasandu-ti mintea sa faca si ea pluta. si te trezesti in larg, departe, intr-un vis de copil, intr-o poveste pe care o tesi din nimicuri ascunse in inima ta.
pasesc usor, caci si tu esti langa mine. si pasim in acelasi ritm, cadenta unei ploi de vara pe clapele unui pian. uneori mai si ninge, alteori ne scaldam in lumina de mai sau desenam contururi in focul ce trosneste in soba sau in norii de pe cerul nostru, doar al nostru...
pasesti usor, caci sub talpile tale se afla visele mele.
si respiri sacadat, deja contururile se pierd, ochii iti lacrimeaza, dar pasii tai se aseaza usor pe nisipul marii sau al Dunarii, pe iarba padurilor, pe stanci taioase de munti, pe pamant uscat de arsita si pe asfaltul topit al oraselor.
pasesti usor, caci stii ca toti te privesc. si toti vor sa aiba curajul tau. curajul de a merge pe trotuar si nu pe franghie. toti stiu ca sub franghie este o plasa de salvare, pe cand pe piatra neagra a asfaltului nu ai nimic sa te opreasca din cadere, sa previna vanataile, durerile, ranile, cicatricile...
pasesti usor, caci iti poti privi in suflet sa vezi linistea din el, sa simti cum te scufunzi in apele lui limpezi, lasandu-ti mintea sa faca si ea pluta. si te trezesti in larg, departe, intr-un vis de copil, intr-o poveste pe care o tesi din nimicuri ascunse in inima ta.
pasesc usor, caci si tu esti langa mine. si pasim in acelasi ritm, cadenta unei ploi de vara pe clapele unui pian. uneori mai si ninge, alteori ne scaldam in lumina de mai sau desenam contururi in focul ce trosneste in soba sau in norii de pe cerul nostru, doar al nostru...
pasesti usor, caci sub talpile tale se afla visele mele.
vineri, 22 iulie 2011
1001 Oameni buni și frumoși. Episodul 2: Ralu, de ce ai doua cirese?
Ralu asculta Zaz, poarta SH cu stil, uraste tocurile si are cate doua cirese tatuate pe umeri. Ralu e blonda, tunsa scurt, are manichiura cu Packman si e noua mea colega de serviciu. De fapt e invers, eu sunt noua ei colega.
Ralu e in stare sa gaseasca un lucru atipic in fiecare persoana. La Ralu oamenii nu sunt grasi, slabi, blonzi, bruneti, urati sau frumosi. La Ralu oamenii poarta etichete colorate, caci ea nu crede in categorii. Ala de vorbeste mult, ala de vrea sa arate ca stie multe, aia de crede in reincarnare, etc.
Azi am intrebat-o de ce are cate doua cirese tatuate pe fiecare umar. Ralu are ochi mari, caprui, calzi. A zis ca nimeni nu a mai intrebat-o asa ceva, a mers la usa si a inchis-o, s-a asigurat ca nu priveste nimeni prin geamurile biroului nostru, si-a suflecat incet poalele rochiei, proaspat achizitionate dintr-un SH pe care l-a descoperit ieri, si mi-a aratat cel mai dragut tatuaj posibil. O jartiera dantelata.
Ralu e in stare sa gaseasca un lucru atipic in fiecare persoana. La Ralu oamenii nu sunt grasi, slabi, blonzi, bruneti, urati sau frumosi. La Ralu oamenii poarta etichete colorate, caci ea nu crede in categorii. Ala de vorbeste mult, ala de vrea sa arate ca stie multe, aia de crede in reincarnare, etc.
Azi am intrebat-o de ce are cate doua cirese tatuate pe fiecare umar. Ralu are ochi mari, caprui, calzi. A zis ca nimeni nu a mai intrebat-o asa ceva, a mers la usa si a inchis-o, s-a asigurat ca nu priveste nimeni prin geamurile biroului nostru, si-a suflecat incet poalele rochiei, proaspat achizitionate dintr-un SH pe care l-a descoperit ieri, si mi-a aratat cel mai dragut tatuaj posibil. O jartiera dantelata.
miercuri, 22 iunie 2011
the seaweed is always greener...
in somebody else's lake.
Maybe what I need is a change of pace, of space, of air.
In fact, I don't even know, I'm just trying to. I guess that the sooner I find something to ease this new state of mine, the easyer it will be to put a name to it and cure it.
It's the first time I don't know wether I'm ok or not, it just never happened to me. I'm used to be at one of both ends. Either I'm so down I've reached bottom line, went through and ended in 50 feet of crap. Either I'm so happy rainbows pop out from my ears while I'm smiling like I'm in a toothpaste commercial.
So. I guess this is the first time I've ever felt I'm balanced, level-headed, equal, even-tempered in my life. And I hate it. It's like being one of the reserves in life's game. You know, one of those guys who don't play in officials because they suck. Or, they play, and they're so good they become the stars of the team, so they have to lay on the techincal bench when it comes to unimportant matches. So they wait. Now, I can continue with this, by further telling you they will eventually get out of practice and become on of the paria guys that only play in friendly matches or they will end up on the same bench, but as coaches. But that will only proove I have no sense in what I'm writing and I should stop because you're bored and I should then say how sorry I feel for wasting your time. But this is how I feel. Bored in this blind spot, like I'm in the middle of the storm, in its empty core, where there's peace and quiet and there is no Boogie Man under your bed.
Well I guess I should listen to you, fellows, and wait for something good to happen. But it won't work, cause I want to make things good, not just wait for them to be good.
So now... where to start?
Maybe what I need is a change of pace, of space, of air.
In fact, I don't even know, I'm just trying to. I guess that the sooner I find something to ease this new state of mine, the easyer it will be to put a name to it and cure it.
It's the first time I don't know wether I'm ok or not, it just never happened to me. I'm used to be at one of both ends. Either I'm so down I've reached bottom line, went through and ended in 50 feet of crap. Either I'm so happy rainbows pop out from my ears while I'm smiling like I'm in a toothpaste commercial.
So. I guess this is the first time I've ever felt I'm balanced, level-headed, equal, even-tempered in my life. And I hate it. It's like being one of the reserves in life's game. You know, one of those guys who don't play in officials because they suck. Or, they play, and they're so good they become the stars of the team, so they have to lay on the techincal bench when it comes to unimportant matches. So they wait. Now, I can continue with this, by further telling you they will eventually get out of practice and become on of the paria guys that only play in friendly matches or they will end up on the same bench, but as coaches. But that will only proove I have no sense in what I'm writing and I should stop because you're bored and I should then say how sorry I feel for wasting your time. But this is how I feel. Bored in this blind spot, like I'm in the middle of the storm, in its empty core, where there's peace and quiet and there is no Boogie Man under your bed.
Well I guess I should listen to you, fellows, and wait for something good to happen. But it won't work, cause I want to make things good, not just wait for them to be good.
So now... where to start?
joi, 16 iunie 2011
două
- Ovidiu, uite două negrese, cum ți-am promis!
- Dar unde vezi tu două? E doar una!
- Eeee, una a mâncat-o un îngeraș cu ochii verzi!
- Lasă că eu îi am albaștri.
Și înfulecă negresa solitară.
- Dar unde vezi tu două? E doar una!
- Eeee, una a mâncat-o un îngeraș cu ochii verzi!
- Lasă că eu îi am albaștri.
Și înfulecă negresa solitară.
marți, 17 mai 2011
În Țara Șosetelor Desperecheate - final
partea I
partea a II-a
partea a III-a
La ivirea zorilor, ceasul în formă de șarpe cu șapte capete nici nu apucă să sune, că Făt-Frumos era în picioare. Își luă la revedere de la Ileana și Zmeu, mulțumi pentru merindele pregătite și, voios ca dimineața ce-l înconjura, încălecă și vitezoman înrăit, o luă la galop înspre Împărăție. Drumul ducea prin numeroase hățișuri, păduri și poduri, iar Făt-Frumos nu avea o memorie prea bună, așa că încurcă potecile și curând se pierdu într-o pădure.
Cu cât se străduia mai tare să iasă spre luminiș, nu dădea decât peste aceeași fântână. Cam a treia oară când trecu pe acolo, se hotărî să coboare și să bea apă dulce și răcoroasă, când numai ce auzi două glasuri. Se ascunse după un tufiș și ascultă. Erau Harap-Alb și Spânul. Harap-Alb, știți și voi, a coborât să ia apă din fântână și a rămas așa prizonierul Spânului, care atunci l-a făcut să jure că va deveni sluga lui.
- Ah, te-am prins! Strigă Făt-Frumos, atât de tare că Spânul tresări și nu apucă să reacționeze când îl văzu venind, furios nevoie-mare.
Făt-Frumos îl eliberă astfel pe Harap-Alb și-l aranjă pe Spân, de se lecui să mai facă glume proaste și să mai întindă curse altora.
-Mulțumesc, Făt-Frumos, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Sunt liber și scăpat de pacostea asta de Spân, așa că îmi pot continua călătoria.
Din păcate, Făt-Frumos nu putu să afle de la acesta care ar fi drumul corect spre Împărăție așa că, puțin dezamăgit, se așeză pe bolovanul unde îl lăsase legat-fedeleș pe Spân. Cu ochi înlăcrimați, Spânul spuse:
- Dacă îmi redai libetatea, am să-ți arăt drumul eu, Făt-Frumos!
Făt-Frumos se scărpină în cap. Era mare pișicher Spânul ăsta, dar se știa că era cel mai bun ghid din câți existaseră în Țara Poveștilor.
Zis și făcut. Cu inima îndoită, Făt-Frumos tăie legăturile Spânului și porni cu acesta pe drumul prăfos și liniștit al pădurii. Din când în când, câte o pasăre sau un animal sălbatic foșnea frunzele, dar în rest, era mare plictiseală pe meleagurile astea. Făt-Frumos se delectă jucând Fazan cu Spânul, și curând căpătă încredere în acesta, iar Spânul îi arătă o prietenie curată și devotată. Deși trecură zile din minunata lor călătorie, drumurile deveneau din ce în ce mai încâlcite, de parcă cineva le amesteca peste noapte și le azvârlea pe pământ alandala și aiurea-n tramvai.
- Vai, vai, vai, dar e din ce în ce mai rău! Se plângea Făt-Frumos. În ritmul ăsta n-am să mai ajung acasă și n-am s-o mai văd pe Fericica niciodată!
- Nu dispera, prietene drag. Găsim noi o soluție, zise Spânul, în timp ce-și scărpina chelia lucioasă. Dacă nu mă înșel, s-ar putea să știu cine este făptașul acestei fapte mârșave!
Făt-Frumos făcu ochii cât cepele. La ce se referea oare zănatecul ăsta de Spân?
Dar în timp ce el alerga ca un apucat în stânga și în dreapta, Spânul stătea și pândea, răbdător și tăcut. Din ce în ce mai iritat de atitudinea lui, Făt-Frumos nu mai rezistă și îl întrebă:
- Amice, ce tot urmărești, că mă scoți din pepeni!
- Shhh... Nu auzi?
Într-adevăr, dacă ascultai atent, se auzea un fâșâit, acompaniat de niște zgomote ce semănau cu niște pași. Luând urma acestor zgomote, Făt Frumos descoperi o magaoaie de om, înalt cât zece case, care trăgea de o bucată de pământ în sus, o scutura și apoi o punea la loc invers, zăpăcind intersecțiile și semnele de circulație. Întrebându-se de unde mai apăruse și ciudățenia asta, Făt-Frumos aproape fu lovit de o stâncă zgâlțâită de uriaș.
- Aloooo, ajunge, îmi fuge pământul de sub picioare!
Uriașul făcu niște ochi mari și se întoarse spre Făt-Frumos. Un zâmbet îi înflori pe fața imensă, dând la vedere niște dinți mari cât lopețile.
- Cine ești? Întrebă Făt-Frumos, însuflețit de zâmbetul prietenos al uriașului.
- Mă numesc Uriașul Încurcărel. Mă bucur să te cunosc, Făt-Frumos. Am auzit multe despre tine. Când eram mic, dacă am fost vreodată mic, aveam un poster cu tine.
Făt-Frumos zâmbi și el.
- De ce amesteci drumurile?
- Mă cam plictisesc în pădurea asta. Vezi tu, și eu sunt pierdut ca și voi, numai că m-am plictisit de moarte. Am periat toți brazii din pădure, am măturat toate frunzele și-am curățat toate lacurile. Acum făceam niște redecorări și mă gândeam că poate ar fi frumos să plantez și niște flori...
Făt-Frumos și Spânul izbucniră în râs. Auzi, cine-a mai pomenit de un uriaș care să redecoreze pădurea și să planteze floricele?
Dar amărăciunea din ochii uriașului îi făcu să amuțească pe loc.
- Hai, nu mai fii trist. Dacă vrei, putem merge împreună, trebuie să existe o ieșire din hățișul ăsta...
Înveselit de ideea unei tovărășii a celor doi, uriașul începu să țopăie, în timp ce pământul se cutremura și copacii dansau. Cu greu au reușit Făt-Frumos și Spânul să-l facă să se calmeze. Toată zgâlțâiala aia le dădu amețeli și rău de pământ, căci rău de mare e prea mult spus, dată fiind situația.
Astfel, cei trei eroi porniră la drum prin pădurea misterioasă, iar Uriașul Încurcărel se arătă de mare ajutor, putând să-i ridice pe unul dintre cei doi deasupra pădurii și să vadă astfel mai bine înaintea lor. În rest, era un zăpăcit fără pereche, uitând uneori că prietenii lui mergeau mai greu decât el și luând-o mult în față. De câteva ori chiar se pierdu de ei și cei doi fură nevoiți să lase căutarea ieșirii din pădure și să-l strige pe uriaș.
Când reușiră să iasă din pădure și văzură zidurile Împărăției în depărtare, începură să chiuie și să danseze de fericire. Exact în acel moment, ceva îl lovi pe Făt-Frumos și-l dărâmă de pe cal.
- Pentru numele lui Dumnezeu, cine e mocofanul care nu dă prioritate?
- Hei, prințișor, nu vezi că ești pe pista de antranament a Supereroilor?
- Supereroi... Supermitocani, poate, bodogăni Făt-Frumos.
- Poftim? zbieră celălalt. Da, da, eu sunt Superman, eroul copiilor. Și zău că aș vrea să mă antrenez liniștit, așa că fii bun și plimbă-ți mârțoaga în altă parte!
Ce jignire! Făt-Frumos se făcu roșu ca para focului de mânie, pe urechile încinse îi ieșeau vălătuci de fum, iar frumoșii lui ochi ieșiră din orbite ca și când se înecase cu o cantitate considerabilă de balegă de dragon.
- Hei, lăudărosule, pariez că acest cal poate să mă ducă mai repede decât îți poți tu târâi fundul după tine! Mișto ciorapi, apropos!
- Ha! Ha! Ha! Râse Superman, un pic surprins. Ei bine, accept pariul, abia mă mai antrenez și eu! Hai, prințișor, încearcă să mă prinzi, mai zise el și, nici una, nici două, plonjă spre oraș cu viteza luminii.
Fără să-și piardă curajul, Făt-Frumos dădu pinteni calului.
- Bine, de acord, zise el, hai atunci după Superenervantul ăsta! Diiii!
Calul porni în galop. În tot acest timp, Superman zbură deasupra Împărăției. Copiii strigau pe la ferestre:
- Superman! Chiar tu ești?
- Da, micuților, dar, din păcate, azi nu am timp de autografe și poze, mă urmărește un prințișor călare pe o mârțoagă...
Dar nimeni nu-l mai asculta. Recunoscându-l pe cârmuitorul lor drag, toți oamenii erau fascinați de goana lui Făt-Frumos. Rânjind cu gura până la urechi, acesta era mândru nevoie mare... Cât despre Superman, și-a dat și el seama cu cine avea de-a face... În timp ce se gândea așa, și, drept să vă spun, nu prea era un mare gânditor, se trezi cu Făt-Frumos năvălind cu calul peste el. Se dădură de-a rostogolul cale de câteva poște și aterizară chiar în fața palatului. Amuzați de cursa asta nebună, cei doi începură să râdă de pozna lor și se ajutară reciproc se se ridice din pământ.
Dar nici n-apucară să facă schimb de numere de telefon, că Făt-Frumos se trezi prins într-o îmbrățișare de urs. Era Fericica. Și era fericită să-l vadă, căci râdea și-l săruta, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii trandafirii.
- Draga mea, ce mă bucur să te văd. Și, ca-n toate basmele, o ceru de soție.
Urmă apoi o nuntă... de șapte zile și șapte nopți, dar am aflat zilele trecute că e doar un zvon. Încă se mai petrece la ei în Împărăție.
Așa au rămas fericiți până la adânci bătrâneți Făt-Frumos și Fericica cea din Țara Șosetelor Desperecheate. Superman a rămas și el câteva zile, după care s-a dus să filmeze un film despre el însuși pe Broadway. Cât despre Spân, am citit într-o revistă că și-a lăsat plete și a devenit solist într-o trupă rock, în timp ce Uriașul Încurcărel a devenit un mare specialist în design exterior.
Și-am încălecat pe-o șa,
Și v-am spus poveste-așa.
Și-am încălecat pe-o căpșună,
și v-am spus o mare minciună :)
partea a II-a
partea a III-a
La ivirea zorilor, ceasul în formă de șarpe cu șapte capete nici nu apucă să sune, că Făt-Frumos era în picioare. Își luă la revedere de la Ileana și Zmeu, mulțumi pentru merindele pregătite și, voios ca dimineața ce-l înconjura, încălecă și vitezoman înrăit, o luă la galop înspre Împărăție. Drumul ducea prin numeroase hățișuri, păduri și poduri, iar Făt-Frumos nu avea o memorie prea bună, așa că încurcă potecile și curând se pierdu într-o pădure.
Cu cât se străduia mai tare să iasă spre luminiș, nu dădea decât peste aceeași fântână. Cam a treia oară când trecu pe acolo, se hotărî să coboare și să bea apă dulce și răcoroasă, când numai ce auzi două glasuri. Se ascunse după un tufiș și ascultă. Erau Harap-Alb și Spânul. Harap-Alb, știți și voi, a coborât să ia apă din fântână și a rămas așa prizonierul Spânului, care atunci l-a făcut să jure că va deveni sluga lui.
- Ah, te-am prins! Strigă Făt-Frumos, atât de tare că Spânul tresări și nu apucă să reacționeze când îl văzu venind, furios nevoie-mare.
Făt-Frumos îl eliberă astfel pe Harap-Alb și-l aranjă pe Spân, de se lecui să mai facă glume proaste și să mai întindă curse altora.
-Mulțumesc, Făt-Frumos, nu știu ce m-aș fi făcut fără tine. Sunt liber și scăpat de pacostea asta de Spân, așa că îmi pot continua călătoria.
Din păcate, Făt-Frumos nu putu să afle de la acesta care ar fi drumul corect spre Împărăție așa că, puțin dezamăgit, se așeză pe bolovanul unde îl lăsase legat-fedeleș pe Spân. Cu ochi înlăcrimați, Spânul spuse:
- Dacă îmi redai libetatea, am să-ți arăt drumul eu, Făt-Frumos!
Făt-Frumos se scărpină în cap. Era mare pișicher Spânul ăsta, dar se știa că era cel mai bun ghid din câți existaseră în Țara Poveștilor.
Zis și făcut. Cu inima îndoită, Făt-Frumos tăie legăturile Spânului și porni cu acesta pe drumul prăfos și liniștit al pădurii. Din când în când, câte o pasăre sau un animal sălbatic foșnea frunzele, dar în rest, era mare plictiseală pe meleagurile astea. Făt-Frumos se delectă jucând Fazan cu Spânul, și curând căpătă încredere în acesta, iar Spânul îi arătă o prietenie curată și devotată. Deși trecură zile din minunata lor călătorie, drumurile deveneau din ce în ce mai încâlcite, de parcă cineva le amesteca peste noapte și le azvârlea pe pământ alandala și aiurea-n tramvai.
- Vai, vai, vai, dar e din ce în ce mai rău! Se plângea Făt-Frumos. În ritmul ăsta n-am să mai ajung acasă și n-am s-o mai văd pe Fericica niciodată!
- Nu dispera, prietene drag. Găsim noi o soluție, zise Spânul, în timp ce-și scărpina chelia lucioasă. Dacă nu mă înșel, s-ar putea să știu cine este făptașul acestei fapte mârșave!
Făt-Frumos făcu ochii cât cepele. La ce se referea oare zănatecul ăsta de Spân?
Dar în timp ce el alerga ca un apucat în stânga și în dreapta, Spânul stătea și pândea, răbdător și tăcut. Din ce în ce mai iritat de atitudinea lui, Făt-Frumos nu mai rezistă și îl întrebă:
- Amice, ce tot urmărești, că mă scoți din pepeni!
- Shhh... Nu auzi?
Într-adevăr, dacă ascultai atent, se auzea un fâșâit, acompaniat de niște zgomote ce semănau cu niște pași. Luând urma acestor zgomote, Făt Frumos descoperi o magaoaie de om, înalt cât zece case, care trăgea de o bucată de pământ în sus, o scutura și apoi o punea la loc invers, zăpăcind intersecțiile și semnele de circulație. Întrebându-se de unde mai apăruse și ciudățenia asta, Făt-Frumos aproape fu lovit de o stâncă zgâlțâită de uriaș.
- Aloooo, ajunge, îmi fuge pământul de sub picioare!
Uriașul făcu niște ochi mari și se întoarse spre Făt-Frumos. Un zâmbet îi înflori pe fața imensă, dând la vedere niște dinți mari cât lopețile.
- Cine ești? Întrebă Făt-Frumos, însuflețit de zâmbetul prietenos al uriașului.
- Mă numesc Uriașul Încurcărel. Mă bucur să te cunosc, Făt-Frumos. Am auzit multe despre tine. Când eram mic, dacă am fost vreodată mic, aveam un poster cu tine.
Făt-Frumos zâmbi și el.
- De ce amesteci drumurile?
- Mă cam plictisesc în pădurea asta. Vezi tu, și eu sunt pierdut ca și voi, numai că m-am plictisit de moarte. Am periat toți brazii din pădure, am măturat toate frunzele și-am curățat toate lacurile. Acum făceam niște redecorări și mă gândeam că poate ar fi frumos să plantez și niște flori...
Făt-Frumos și Spânul izbucniră în râs. Auzi, cine-a mai pomenit de un uriaș care să redecoreze pădurea și să planteze floricele?
Dar amărăciunea din ochii uriașului îi făcu să amuțească pe loc.
- Hai, nu mai fii trist. Dacă vrei, putem merge împreună, trebuie să existe o ieșire din hățișul ăsta...
Înveselit de ideea unei tovărășii a celor doi, uriașul începu să țopăie, în timp ce pământul se cutremura și copacii dansau. Cu greu au reușit Făt-Frumos și Spânul să-l facă să se calmeze. Toată zgâlțâiala aia le dădu amețeli și rău de pământ, căci rău de mare e prea mult spus, dată fiind situația.
Astfel, cei trei eroi porniră la drum prin pădurea misterioasă, iar Uriașul Încurcărel se arătă de mare ajutor, putând să-i ridice pe unul dintre cei doi deasupra pădurii și să vadă astfel mai bine înaintea lor. În rest, era un zăpăcit fără pereche, uitând uneori că prietenii lui mergeau mai greu decât el și luând-o mult în față. De câteva ori chiar se pierdu de ei și cei doi fură nevoiți să lase căutarea ieșirii din pădure și să-l strige pe uriaș.
Când reușiră să iasă din pădure și văzură zidurile Împărăției în depărtare, începură să chiuie și să danseze de fericire. Exact în acel moment, ceva îl lovi pe Făt-Frumos și-l dărâmă de pe cal.
- Pentru numele lui Dumnezeu, cine e mocofanul care nu dă prioritate?
- Hei, prințișor, nu vezi că ești pe pista de antranament a Supereroilor?
- Supereroi... Supermitocani, poate, bodogăni Făt-Frumos.
- Poftim? zbieră celălalt. Da, da, eu sunt Superman, eroul copiilor. Și zău că aș vrea să mă antrenez liniștit, așa că fii bun și plimbă-ți mârțoaga în altă parte!
Ce jignire! Făt-Frumos se făcu roșu ca para focului de mânie, pe urechile încinse îi ieșeau vălătuci de fum, iar frumoșii lui ochi ieșiră din orbite ca și când se înecase cu o cantitate considerabilă de balegă de dragon.
- Hei, lăudărosule, pariez că acest cal poate să mă ducă mai repede decât îți poți tu târâi fundul după tine! Mișto ciorapi, apropos!
- Ha! Ha! Ha! Râse Superman, un pic surprins. Ei bine, accept pariul, abia mă mai antrenez și eu! Hai, prințișor, încearcă să mă prinzi, mai zise el și, nici una, nici două, plonjă spre oraș cu viteza luminii.
Fără să-și piardă curajul, Făt-Frumos dădu pinteni calului.
- Bine, de acord, zise el, hai atunci după Superenervantul ăsta! Diiii!
Calul porni în galop. În tot acest timp, Superman zbură deasupra Împărăției. Copiii strigau pe la ferestre:
- Superman! Chiar tu ești?
- Da, micuților, dar, din păcate, azi nu am timp de autografe și poze, mă urmărește un prințișor călare pe o mârțoagă...
Dar nimeni nu-l mai asculta. Recunoscându-l pe cârmuitorul lor drag, toți oamenii erau fascinați de goana lui Făt-Frumos. Rânjind cu gura până la urechi, acesta era mândru nevoie mare... Cât despre Superman, și-a dat și el seama cu cine avea de-a face... În timp ce se gândea așa, și, drept să vă spun, nu prea era un mare gânditor, se trezi cu Făt-Frumos năvălind cu calul peste el. Se dădură de-a rostogolul cale de câteva poște și aterizară chiar în fața palatului. Amuzați de cursa asta nebună, cei doi începură să râdă de pozna lor și se ajutară reciproc se se ridice din pământ.
Dar nici n-apucară să facă schimb de numere de telefon, că Făt-Frumos se trezi prins într-o îmbrățișare de urs. Era Fericica. Și era fericită să-l vadă, căci râdea și-l săruta, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii trandafirii.
- Draga mea, ce mă bucur să te văd. Și, ca-n toate basmele, o ceru de soție.
Urmă apoi o nuntă... de șapte zile și șapte nopți, dar am aflat zilele trecute că e doar un zvon. Încă se mai petrece la ei în Împărăție.
Așa au rămas fericiți până la adânci bătrâneți Făt-Frumos și Fericica cea din Țara Șosetelor Desperecheate. Superman a rămas și el câteva zile, după care s-a dus să filmeze un film despre el însuși pe Broadway. Cât despre Spân, am citit într-o revistă că și-a lăsat plete și a devenit solist într-o trupă rock, în timp ce Uriașul Încurcărel a devenit un mare specialist în design exterior.
Și-am încălecat pe-o șa,
Și v-am spus poveste-așa.
Și-am încălecat pe-o căpșună,
și v-am spus o mare minciună :)
luni, 16 mai 2011
2 în 1
... și-un ceai negru. mă duc, mă duc să aflu de ce am urme de tuș și marker colorat pe degete și de ce am fost atât de leneșă în ultimele două zile. cu alte cuvinte, declar sesiunea începută și neuronii mei într-o stare de confuzie totală. but I'm feeling good :)
sâmbătă, 14 mai 2011
probleme la cap?
se spune că atunci când iubești ceva ar trebui să-l eliberezi de tine. dacă se întoarce la tine, atunci e al tău pe vecie. dacă nu, n-a fost niciodată.
a spus că nu mă poate pune la pachet cu viața sa. pur și simplu nu ne asortam, zicea el. mi-am dat seama că îi era teamă să devină dependent de mine, ca nu cumva să-și piardă neprețuita libertate.
realizez acum că nu te-am alungat ca să văd dacă te mai întorci, deși la început asta am crezut și sperat că ai să faci.
dar nu. eu te-am izgonit din mintea, sufletul și viața mea pentru a-mi reda mie libertatea, agățându-mă de o fărâmă de egoism și de faptul că-ți cunosc sufletul ca pe o hartă...
nu mai faci parte din diminețile mele cu soare. ai dispărut ca măgarul în ceață și îți stă tare bine cu pâcla pe ochi și gură, căci ochii și gura ta m-au făcut să devin eu însămi abur fin și înecăcios.
și nici un om liber nu poți fi, nu ca el. niciodată un călător. mi-e dragă libertatea lui și inima lui de copil. pe când inima ta e parcă făcută să fie disecată-n două, ca să te asiguri, să vezi cu ochii tăi dacă e ceva în ea. nu doar o dată am vrut să te văd, să te ating, să mă asigur că ești din carne și oase, nu doar o voce, nu doar un scris pe ecranul telefonului. iar uneori chiar m-am întrebat dacă nu cumva îți pompează altcineva sângele în venele alea leneșe, neîncercate decât de o suferință mută, chioară, hâdă, care îți paralizează orice viitor sentiment. mă uit la tine și mă întreb dacă ești în stare să muți măcar cu un milimetru acul pe cardiogramă.
din fericire, nu mă vei ține în brațe până dimineața. tu trebuie să ai spațiu - mi-ai spus-o de atâtea ori - și oricum niciodată nu dormi decât în patul tău. dar el ar face asta, el ar adormi strâns lângă mine. și mi-ar spune că mă iubește când m-aș trezi din somn. și ar vrea să împărțim o porție de clătite cu cireșe la micul dejun. pare neajutorat și suferind în sinceritatea lui izvorâtă dintr-o dogoare care-i pârjolește momentan retina, focalizându-mă invers și cu aripi de înger. e un biet suflet transparent. îi vin în ajutor cu un sfat: dă-mi cu ceva în cap.
Rouge Rouge - L'Amour
Asculta mai multe audio electronica
a spus că nu mă poate pune la pachet cu viața sa. pur și simplu nu ne asortam, zicea el. mi-am dat seama că îi era teamă să devină dependent de mine, ca nu cumva să-și piardă neprețuita libertate.
realizez acum că nu te-am alungat ca să văd dacă te mai întorci, deși la început asta am crezut și sperat că ai să faci.
dar nu. eu te-am izgonit din mintea, sufletul și viața mea pentru a-mi reda mie libertatea, agățându-mă de o fărâmă de egoism și de faptul că-ți cunosc sufletul ca pe o hartă...
nu mai faci parte din diminețile mele cu soare. ai dispărut ca măgarul în ceață și îți stă tare bine cu pâcla pe ochi și gură, căci ochii și gura ta m-au făcut să devin eu însămi abur fin și înecăcios.
și nici un om liber nu poți fi, nu ca el. niciodată un călător. mi-e dragă libertatea lui și inima lui de copil. pe când inima ta e parcă făcută să fie disecată-n două, ca să te asiguri, să vezi cu ochii tăi dacă e ceva în ea. nu doar o dată am vrut să te văd, să te ating, să mă asigur că ești din carne și oase, nu doar o voce, nu doar un scris pe ecranul telefonului. iar uneori chiar m-am întrebat dacă nu cumva îți pompează altcineva sângele în venele alea leneșe, neîncercate decât de o suferință mută, chioară, hâdă, care îți paralizează orice viitor sentiment. mă uit la tine și mă întreb dacă ești în stare să muți măcar cu un milimetru acul pe cardiogramă.
din fericire, nu mă vei ține în brațe până dimineața. tu trebuie să ai spațiu - mi-ai spus-o de atâtea ori - și oricum niciodată nu dormi decât în patul tău. dar el ar face asta, el ar adormi strâns lângă mine. și mi-ar spune că mă iubește când m-aș trezi din somn. și ar vrea să împărțim o porție de clătite cu cireșe la micul dejun. pare neajutorat și suferind în sinceritatea lui izvorâtă dintr-o dogoare care-i pârjolește momentan retina, focalizându-mă invers și cu aripi de înger. e un biet suflet transparent. îi vin în ajutor cu un sfat: dă-mi cu ceva în cap.
Rouge Rouge - L'Amour
Asculta mai multe audio electronica
luni, 9 mai 2011
Cum să-ți spun?
Sunt tristă, doar așa. Doar puțin, pe margini.
Azi am făcut cumpărături. Mi-am luat o carte de povești, o carte de Saramago pe care voiam s-o citesc mai demult, m-am delectat cu Lev Tolstoi și Margaret Atwood, m-am bucurat de o ceașcă de ceai [ever tried cranberries? umm, delicios.] și mi-am pus o grămăjoară de întrebări existențiale.
N-am găsit răspuns la niciuna. Dar măcar știu că atunci când plouă mai tare, o să am mereu pe cineva la care să alerg în brațe. O să-mi țină de cald și-o să-mi toarne cești de ceai pe gât sau o să-mi vâre caramele în gură atunci când spun prostii. Sau poate o să-mi trântească o geantă în cap, și-apoi o să-mi cânte "Aaaah, ce s-ar întâmpla dacă acum în vierme m-aș preschimbaaa", ca să mă facă să zâmbesc. Sau poate doar își face timp pentru mine, doar uită de problemele proprii pentru o oră, doar se întoarce din drum pe vreme rea și-mi cară bagajele. Și-mi oferă flori, și-mi dă cu ele în tărtăcuț'.
Că poate așa îmi înflorește și mie un zâmbet pe chip. Un zâmbet cât o firimitură, căci cum să-ți spun? Sunt tristă, doar așa. Doar puțin, pe margini.
Aici aveam o poza semi-haioasă pentru care am primit un mail cu subiect Blogger DMCA takedown notification.
Se pare că nu este de ajuns doar să menționezi sursa. I'm such an ignorant.
photosource: weheartit.
Azi am făcut cumpărături. Mi-am luat o carte de povești, o carte de Saramago pe care voiam s-o citesc mai demult, m-am delectat cu Lev Tolstoi și Margaret Atwood, m-am bucurat de o ceașcă de ceai [ever tried cranberries? umm, delicios.] și mi-am pus o grămăjoară de întrebări existențiale.
N-am găsit răspuns la niciuna. Dar măcar știu că atunci când plouă mai tare, o să am mereu pe cineva la care să alerg în brațe. O să-mi țină de cald și-o să-mi toarne cești de ceai pe gât sau o să-mi vâre caramele în gură atunci când spun prostii. Sau poate o să-mi trântească o geantă în cap, și-apoi o să-mi cânte "Aaaah, ce s-ar întâmpla dacă acum în vierme m-aș preschimbaaa", ca să mă facă să zâmbesc. Sau poate doar își face timp pentru mine, doar uită de problemele proprii pentru o oră, doar se întoarce din drum pe vreme rea și-mi cară bagajele. Și-mi oferă flori, și-mi dă cu ele în tărtăcuț'.
Că poate așa îmi înflorește și mie un zâmbet pe chip. Un zâmbet cât o firimitură, căci cum să-ți spun? Sunt tristă, doar așa. Doar puțin, pe margini.
Aici aveam o poza semi-haioasă pentru care am primit un mail cu subiect Blogger DMCA takedown notification.
Se pare că nu este de ajuns doar să menționezi sursa. I'm such an ignorant.
photosource: weheartit.
duminică, 8 mai 2011
mediana
În ultima vreme simt cum îmi pierd conturul, cum mă fărâmițez în bucățele pe care cred că le-aș putea vinde la 1 leu bucata... Mă estompez sub ploaie, îmi pierd culorile sub ea, devin doar o pată abandonată prin vreo baltă, în care toți calcă, unii mai pe vârfuri, alții mai apăsat, având grijă să lase urme adânci cu bocancii lor de munte. Nu zic că am de ce mă plânge, de multe ori îmi place solitudinea cu care mă înconjor. Dar ploua cu tunete într-o duminică și n-ai venit. Și nici eu nu te-am mai căutat, căci îmi simt genunchii moi, iar capul îmi zvâcnește de o durere oarbă, uscată și pătrunzătoare. Vezi tu, am obosit. E rândul tău pe scenă, e rândul tău să mă faci să zâmbesc. E rândul vostru, al tuturor. Știu că n-o să reușiți, dar măcar o să fiu atât de plictisită, de jignită și de revoltată de încercările voastre stângace, încât am să v-arăt eu cum se face. Și-n momentul acela, am să-mi joc rolul atât de bine. Atât de bine că va fi real. Atât de bine că nici măcar eu n-am să realizez că e doar un joc pe care nu-l pot face la nesfârșit...
Dar până atunci, iată-mă, cu lacrimile rostogolindu-se tâgâdâm-tâgâdâm pe obraji, unindu-se în barbie, picurându-mi pe haine, iată-mă, întrebându-mă unde mi-e liniștea, unde-mi este ceaiul, unde-mi sunt bețișoarele parfumate și unde-mi sunt cărțile, să mă ascund după ele?
PS - când sunt veselă scriu mai rar, iar atunci când sunt foarte tristă scriu mult și des. asta a fost o stare de mijloc, în care nu găsesc cuvinte, nu știu ce-mi lipsește și nu cred că voi putea ieși din ea fără să găsesc ceva nou către care să tind, căci toate lucrurile celelalte îmi par învechite și-am obosit să port aceleași bătălii.
Dar până atunci, iată-mă, cu lacrimile rostogolindu-se tâgâdâm-tâgâdâm pe obraji, unindu-se în barbie, picurându-mi pe haine, iată-mă, întrebându-mă unde mi-e liniștea, unde-mi este ceaiul, unde-mi sunt bețișoarele parfumate și unde-mi sunt cărțile, să mă ascund după ele?
PS - când sunt veselă scriu mai rar, iar atunci când sunt foarte tristă scriu mult și des. asta a fost o stare de mijloc, în care nu găsesc cuvinte, nu știu ce-mi lipsește și nu cred că voi putea ieși din ea fără să găsesc ceva nou către care să tind, căci toate lucrurile celelalte îmi par învechite și-am obosit să port aceleași bătălii.
joi, 5 mai 2011
mi-am amintit de copilărie
și de-un film pe care vreau să-l revăd: ''The Red Balloon'' de Albert Lamorisse (1956),
miercuri, 4 mai 2011
let's have a keyword analysis
Bright Eyes - Train Under Water
Asculta mai multe audio acustica
cum ne-am cunoscut - aici, acum. îmi pare bine.
smack my ass and call me judy - take it easy, abia ne-am cunoscut...
curcubeu happy - yup, that's me. most of the time :D
povești din tramvaiul 19 - amintiri dragi.
poze cum un curcubeu este lasat pe marea neagra - cum trimite Hani pozele, am să vă arăt și asta :)
de ce e rotund curcubeul - ca să să-l poți mângâia mai ușor. dacă avea colțuri, te loveai de ele...
si amanta are suflet - și încă cum are, biata...
inima cat un purice - a mea e cât doi :)
woke up this morning - me too.
secunda la patrat - pune mâna pe carte, lasă blogurile.
as vrea sa fiu un curcubeu - imediat, să-mi iau bagheta și Polipoțiunea. Le-am uitat în pelerina de iarnă.
esti un curcubeu - mulțumesc.
scheme de curcubeu - un grafic, o diagramă, ceva?
tramvaiul 21 poveste - era tramvaiul 19. nu-i nimic, eu încurc tramvaiele zilnic și tot ajung acasă.
curcubeul te face baiat? - cu altceva n-a mers???
dragon cu trei capete care scuipa flacari - de unde știi de animalul meu de companie? îl cheamă Sughiț cel Groaznic și are doar un două capete...
i feel dumb - then, there's two of us.
imperecheaza sosete - cu ce? poate facem un hibrid între șosete și bustiere, vedem ce iese :)
sa descoperi Speranta - iar eu pe Lumina, sunt verișoare, mânca-ț-aș.
curcubeul fara coloare - să-mi sară colorile dăn oci.
suflet în pamint - scoate-l mă, de-acolo, poate îți mai trebuie...
tot mai viscol imi esti - iar tu, tot mai caniculă...
cine a descoperit curcubeul? - eu știu cine l-a făcut...
urme de ruj - Ariel e soluția.
n-o sa uit de tine niciodata - de ce ai vrea să mă uiți?
ochii, curcubeul omului - frumos.
mă doare - nu ne spui și ce?
vreau un copil - ați nimerit prost, cucoană. încercați peste drum.
beautiful and depraved - nu recunosc nimic.
ce tot plângi pentru el? - chiar așa. toanto. nu vezi că nu merită?
mi-e dor de munți - mergem weekend-ul ăsta, să ne plouă bine?
poze cu Sughiț cel Groaznic:
photosource
Asculta mai multe audio acustica
cum ne-am cunoscut - aici, acum. îmi pare bine.
smack my ass and call me judy - take it easy, abia ne-am cunoscut...
curcubeu happy - yup, that's me. most of the time :D
povești din tramvaiul 19 - amintiri dragi.
poze cum un curcubeu este lasat pe marea neagra - cum trimite Hani pozele, am să vă arăt și asta :)
de ce e rotund curcubeul - ca să să-l poți mângâia mai ușor. dacă avea colțuri, te loveai de ele...
si amanta are suflet - și încă cum are, biata...
inima cat un purice - a mea e cât doi :)
woke up this morning - me too.
secunda la patrat - pune mâna pe carte, lasă blogurile.
as vrea sa fiu un curcubeu - imediat, să-mi iau bagheta și Polipoțiunea. Le-am uitat în pelerina de iarnă.
esti un curcubeu - mulțumesc.
scheme de curcubeu - un grafic, o diagramă, ceva?
tramvaiul 21 poveste - era tramvaiul 19. nu-i nimic, eu încurc tramvaiele zilnic și tot ajung acasă.
curcubeul te face baiat? - cu altceva n-a mers???
dragon cu trei capete care scuipa flacari - de unde știi de animalul meu de companie? îl cheamă Sughiț cel Groaznic și are doar un două capete...
i feel dumb - then, there's two of us.
imperecheaza sosete - cu ce? poate facem un hibrid între șosete și bustiere, vedem ce iese :)
sa descoperi Speranta - iar eu pe Lumina, sunt verișoare, mânca-ț-aș.
curcubeul fara coloare - să-mi sară colorile dăn oci.
suflet în pamint - scoate-l mă, de-acolo, poate îți mai trebuie...
tot mai viscol imi esti - iar tu, tot mai caniculă...
cine a descoperit curcubeul? - eu știu cine l-a făcut...
urme de ruj - Ariel e soluția.
n-o sa uit de tine niciodata - de ce ai vrea să mă uiți?
ochii, curcubeul omului - frumos.
mă doare - nu ne spui și ce?
vreau un copil - ați nimerit prost, cucoană. încercați peste drum.
beautiful and depraved - nu recunosc nimic.
ce tot plângi pentru el? - chiar așa. toanto. nu vezi că nu merită?
mi-e dor de munți - mergem weekend-ul ăsta, să ne plouă bine?
poze cu Sughiț cel Groaznic:
photosource
marți, 3 mai 2011
Ai observat...
atunci când te plimbi prin ploaie, picăturile ei seamănă cu pupici mici și umezi?
:)
Melodia care mi-a acompaniat pașii prin băltoace:
Sheryl Crow - Run, baby, run
Asculta mai multe audio blues
photosource: deviantart.
:)
Melodia care mi-a acompaniat pașii prin băltoace:
Sheryl Crow - Run, baby, run
Asculta mai multe audio blues
photosource: deviantart.
câteodată zâmbesc fără motiv
dar ce atâta tristețe, dragii mei?
hai să dansăm în ploaie
să bem cafea cu lapte
să întârziem la muncă
să zâmbim oamenilor de pe stradă
să batem din palme.
să zumzăim prin jur zum-zum,
pe balcon să fie fum-fum,
să ascultăm muzica la căști împrumutate
de ea. uitați-vă la ea.
își dorește să nu fi citit cartea aceea minunată.
tocmai ca să o poată descoperi iar,
cu ochii inocenți înecați în filele ei gălbui,
în timp ce-și roade o unghie albastră.
da, doar ea poate să-și dorească să
viseze și după ce s-a trezit din somn.
doar ea poate să te facă
să zumzăi zum-zum
să-ți bată inima bum-bum
să te trezești, nu știu cum
cu un sărut, când tragi un fum.
tot ea a scris aici, n-aveam cum
să fiu eu.
sunt fată serioasă, ce Dumnezeu!
Cântă și nu plânge
Nana Mouskouri - Cielito Lindo
Asculta mai multe audio blues
Cântă și nu plânge. Așa mi-au spus la serbarea din clasa a IV-a. a IV-a L. Domnișoara învățătoare, să știți că v-am ascultat până-n ziua de azi...
Așa am reușit să scap de apăsare, de piatra care mi-atârna de inimă. Așa micile decepții ale vieții devin dulci-amărui. Știți voi la ce mă refer. Ca de exemplu, când ai uitat să-ți iei bilete la o piesă de teatru pe care voiai s-o vezi, sau când ratezi o excursie pentru că trebuie să lucrezi, când ești ultimul care termină sesiunea și stai acasă și rozi de capătul creioanelor în timp ce ceilalți te sună din oraș, când te aștepți ca cineva drag să înțeleagă ce spui fără prea multe explicații și totuși nu e așa, când realizezi că unii oameni sunt atât de egoiști încât îți iau zâmbetul dăruit cu atâta căldură și-n loc să-l poarte ei, și-l pun pe răni, ca antinevralgic trecător.
Cântă, nu plânge. Asta, draga mea domnișoară învățătoare, fac de când mă știu. Asta mi-am spus azi, când i-am văzut verzi și zâmbind. Erau frumoși și se țineau de mână. Asta mi-am spus azi, când am tras aer în piept cu putere pentru că, iată, au trecut 10 ani de când nu ne-am mai văzut. Și vor mai trece 10. Dar tot n-am să uit cu ne băteam seara pe telecomandă, cum nu suportai să te uiți la Top Cat și cum mă băteai la Super Mario. Eu alegeam să fiu Luigi mereu...
Mi-amintesc cum mă simțeam atât de bine la tine acasă, cum mereu mirosea a vanilie, lapte și semințe coapte, cum te maimuțăreai când voiai să ne amuzi, cum erai ăla cuminte și dăjtept din familie, cum scriai poezii în secret pentru ea, cum erai mai ordonat ca o fată. Pardon, erai ordonat.
Cum am mai plâns. Cum am uitat atunci să cânt...
Ar trebui să nu mai simțim despărțirea atât de intens după atât timp, așa ar trebui. Să nu simțim lipsa, să lăsăm timpul să-și facă treaba, să acopere amintiri cu vălul uitării, să le îngroape în pământ și când și când, să le mai ducem flori la mormânt. Așa ar trebui.
Dar eu cânt.
Cânt și nu plâng.
Asculta mai multe audio blues
Cântă și nu plânge. Așa mi-au spus la serbarea din clasa a IV-a. a IV-a L. Domnișoara învățătoare, să știți că v-am ascultat până-n ziua de azi...
Așa am reușit să scap de apăsare, de piatra care mi-atârna de inimă. Așa micile decepții ale vieții devin dulci-amărui. Știți voi la ce mă refer. Ca de exemplu, când ai uitat să-ți iei bilete la o piesă de teatru pe care voiai s-o vezi, sau când ratezi o excursie pentru că trebuie să lucrezi, când ești ultimul care termină sesiunea și stai acasă și rozi de capătul creioanelor în timp ce ceilalți te sună din oraș, când te aștepți ca cineva drag să înțeleagă ce spui fără prea multe explicații și totuși nu e așa, când realizezi că unii oameni sunt atât de egoiști încât îți iau zâmbetul dăruit cu atâta căldură și-n loc să-l poarte ei, și-l pun pe răni, ca antinevralgic trecător.
Cântă, nu plânge. Asta, draga mea domnișoară învățătoare, fac de când mă știu. Asta mi-am spus azi, când i-am văzut verzi și zâmbind. Erau frumoși și se țineau de mână. Asta mi-am spus azi, când am tras aer în piept cu putere pentru că, iată, au trecut 10 ani de când nu ne-am mai văzut. Și vor mai trece 10. Dar tot n-am să uit cu ne băteam seara pe telecomandă, cum nu suportai să te uiți la Top Cat și cum mă băteai la Super Mario. Eu alegeam să fiu Luigi mereu...
Mi-amintesc cum mă simțeam atât de bine la tine acasă, cum mereu mirosea a vanilie, lapte și semințe coapte, cum te maimuțăreai când voiai să ne amuzi, cum erai ăla cuminte și dăjtept din familie, cum scriai poezii în secret pentru ea, cum erai mai ordonat ca o fată. Pardon, erai ordonat.
Cum am mai plâns. Cum am uitat atunci să cânt...
Ar trebui să nu mai simțim despărțirea atât de intens după atât timp, așa ar trebui. Să nu simțim lipsa, să lăsăm timpul să-și facă treaba, să acopere amintiri cu vălul uitării, să le îngroape în pământ și când și când, să le mai ducem flori la mormânt. Așa ar trebui.
Dar eu cânt.
Cânt și nu plâng.
joi, 28 aprilie 2011
Palindrom defect
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul. Am încercat o postare despre tura din Trascău, din 8-10 aprilie, dar s-a pierdut undeva între evenimentele ce-au urmat. Adică ziua mea de naștere și Paștele. Nu mai spun că am niște prieteni minunați, niște părinți minunați și-o viață minunată. Sunt o femeie bogată ce se bucură de tot ce-i al ei și-un copil cu ochi inocenți în care se răsfrâng chipurile celor dragi, toate luminate de un zâmbet.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Apoi, Paștele. Acest Paște a venit cu o lumină cum nu am mai cunoscut până acum. Mă bucur mereu de prezența familiei mele colorate și gălăgioase, căci în sânul ei pot fi copil. Ochii părinților mei sunt nestematele cele mai curate și mai prețioase. Zâmbetul surorii mele e răsăritul plin de culoare al fiecărei zile. Mi-e dor de ei deja. Așa e de fiecare dată când stau acasă mai mult de 2 zile.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre toate astea, despre cum am traversat pajiști verzi și sălbatice, așternute cu brândușe și ghiocei, cum am pășit fermecată prin ninsoarea care cădea din înaltul însorit, mană cerească, cum mi-au curs lacrimi de fericire la vederea munților Trascău, cei mai frumoși și mai sfinți munți ai ochilor mei...
Ar fi trebuit să scriu cum m-au surprins nebunii mei, prietenii mei dragi, cum s-au adunat ei din București, Brăila, Roșiori, Călărași, Ploiești, Târgu Mureș, cum m-au surprins când mă așteptam mai puțin și-i ridiculizam că "Nici o surpriză ca lumea nu puteți să-mi faceți și mie!", cum m-au legat la ochi și m-au plimbat cu taxiul prin București, cum am plâns de fericire, cum m-am chinuit vreo 10 minute să sting toate lumânările de pe tort, cum m-am bucurat totuși de flacăra aprinsă în inima mea, cum ea m-a ars pe interior până am simțit că-s pierdută în curucubeu, pierdută într-un potop de fericire, pierdută, dar prinsă în palmele lor, palme de oameni mari, salvată de inimile lor, inimi de copii... N-am să uit nicicând ziua aceasta de naștere. Nicicând. E amintirea cea mai de preț a celor 23 de ani ai mei :)
Nu merit ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre Fericica și Făt-Frumos, dar îmi zboară mintea, îmi zboară timpul, până și casa îmi prinde aripi câteodată și fuge de mine...
Ar fi trebuit sa scriu atâtea lucruri, să fac atâtea lucruri... să spăl rufe, să lucrez la proiect, să citesc la Analiză, să mă pregătesc pentru sesiunea ce bate la ușă.
Dar nu. Tot ce fac este să merg la jobul care deja devine un chin amărui, să citesc până îmi lăcrimează ochii involuntar, să mă târâi prin viață și tramvaie...
Știu, am încheiat într-un ton melancolic, probabil pentru că sunt home-sick.
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul...
PS - SuperGirl e puternică. Exact când eram să dau "Publicați Postare" m-a abordat Ana, m-a făcut să zâmbesc... Exact când era să-mi curgă o lacrimă pentru că ascultam "Repetabila povară", ai venit tu, și ai făcut-o să dispară din ochii mei... SuperGirl e puternică prin cei din jurul ei, doar prin ei.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă...
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Apoi, Paștele. Acest Paște a venit cu o lumină cum nu am mai cunoscut până acum. Mă bucur mereu de prezența familiei mele colorate și gălăgioase, căci în sânul ei pot fi copil. Ochii părinților mei sunt nestematele cele mai curate și mai prețioase. Zâmbetul surorii mele e răsăritul plin de culoare al fiecărei zile. Mi-e dor de ei deja. Așa e de fiecare dată când stau acasă mai mult de 2 zile.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre toate astea, despre cum am traversat pajiști verzi și sălbatice, așternute cu brândușe și ghiocei, cum am pășit fermecată prin ninsoarea care cădea din înaltul însorit, mană cerească, cum mi-au curs lacrimi de fericire la vederea munților Trascău, cei mai frumoși și mai sfinți munți ai ochilor mei...
Ar fi trebuit să scriu cum m-au surprins nebunii mei, prietenii mei dragi, cum s-au adunat ei din București, Brăila, Roșiori, Călărași, Ploiești, Târgu Mureș, cum m-au surprins când mă așteptam mai puțin și-i ridiculizam că "Nici o surpriză ca lumea nu puteți să-mi faceți și mie!", cum m-au legat la ochi și m-au plimbat cu taxiul prin București, cum am plâns de fericire, cum m-am chinuit vreo 10 minute să sting toate lumânările de pe tort, cum m-am bucurat totuși de flacăra aprinsă în inima mea, cum ea m-a ars pe interior până am simțit că-s pierdută în curucubeu, pierdută într-un potop de fericire, pierdută, dar prinsă în palmele lor, palme de oameni mari, salvată de inimile lor, inimi de copii... N-am să uit nicicând ziua aceasta de naștere. Nicicând. E amintirea cea mai de preț a celor 23 de ani ai mei :)
Nu merit ceea ce mi se întâmplă.
Ar fi trebuit să scriu despre Fericica și Făt-Frumos, dar îmi zboară mintea, îmi zboară timpul, până și casa îmi prinde aripi câteodată și fuge de mine...
Ar fi trebuit sa scriu atâtea lucruri, să fac atâtea lucruri... să spăl rufe, să lucrez la proiect, să citesc la Analiză, să mă pregătesc pentru sesiunea ce bate la ușă.
Dar nu. Tot ce fac este să merg la jobul care deja devine un chin amărui, să citesc până îmi lăcrimează ochii involuntar, să mă târâi prin viață și tramvaie...
Știu, am încheiat într-un ton melancolic, probabil pentru că sunt home-sick.
Mi-am pierdut ritmul. Asta, dacă am avut vreodată unul...
PS - SuperGirl e puternică. Exact când eram să dau "Publicați Postare" m-a abordat Ana, m-a făcut să zâmbesc... Exact când era să-mi curgă o lacrimă pentru că ascultam "Repetabila povară", ai venit tu, și ai făcut-o să dispară din ochii mei... SuperGirl e puternică prin cei din jurul ei, doar prin ei.
Nu merit tot ceea ce mi se întâmplă...
joi, 7 aprilie 2011
1001 Oameni buni și frumoși. Episodul 1 - ANA, nume de cod Papi
Lifehouse - You and me
Asculta mai multe audio diverse
fâșneață. mică de statură. titirez cu 1000 de rotații pe minut și 200 de bătăi de inimă pe secundă. aș fi o ingrată să nu o pun în fruntea listei mele de oameni preferați, să nu recunosc că este la speed dial și să nu spun că este omul la care știu mereu că pot apela și la bine, dar mai ales la necaz. devotată și fidelă, e în stare să-l mănânce cu fulgi cu tot pe oricare îmi strică ziua și deși o poți cuprinde cu brațele de două ori dacă te străduiești, poate să se facă "mare", doar printr-o privire de verde închis, o sclipire de nerv, care trădează o hotărâre de fier și-o determinare care mută munții din loc.
colecție de contradicții drăgălașe, te poate spulbera cu un singur zâmbet sau te poate aduna de pe jos tot cu el. deși îți vorbește cu tonul ferm, uneori poruncitor, privirea ei coboară în ape verzi și liniștite, ape în care plutesc alge leneșe și din care tresar uneori peștișori aurii și stele de mare dantelate. în piept îi arde mereu o floare din foc, mereu aprinsă prin pofta de viață care îi zvâcnește în venele albastre ce se văd de sub pielea subțire și măslinie, iar părul, fidel firii ei nestatornice și vesele, se adună în vălătuci și linii frânte și curbe, ciocolatii și moi ca mătasea.
din profil, pare un copil, cu pielea ei aztecă și ochii mari, proaspeți și dantelați cu rouă, nasul cârn, obraznic și obrajii rotunzi și plini, ca două mere coapte.
are două sprâncene strâmbe care se desenează pe fruntea ei, lăcaș de griji și bucurii. câteodată o enervez. dar de obicei scap iute, cu o glumă sau două, și-atunci de pe frunte, exact de deasupra ochilor, o pasăre neagră își ia zborul, liberă și fericită. și se întoarce iar în cuibul ei de neliniști atunci când o supăr iar. și iar. și iar. și iar.
îmi suportă toate toanele, mai puțin pe alea pe care nici îngerul meu păzitor nu le îndură.
și-așa cum sufletul ei e într-un continuu tumult, așa și lumea din jurul ei este animată și veselă, ca un stol de fluturi ce pâlpâie în mii de culori în aer. îi place să știe despre tot și toate. chiar și de cei care nu merită. chiar și de cei care nu vor să știe de ea. chiar și de cei uitați de toți. îi place să lenevească în zilele de duminică și să danseze nopțile de sâmbătă. nu bea decât lichior de ciocolată și deși se teme în ascuns de oameni, îi iubește și îi înconjoară cu lumina ei caldă și albă, lumina soarelui de amiază...
aș putea să scriu multe lucruri frumoase despre Ana. ca de exemplu, cum împarte tot ce are cu mine, cum mă sună în fiecare zi să-mi spună ce face, cum are grijă mereu să nu întârzii la muncă, cum m-a primit să stau la ea când am rămas fără cămin, cum a plecat de-acasă într-o noapte friguroasă de iarnă doar ca să vină să stea cu mine, cum s-a bucurat sincer alături de mine la fiecare eveniment important din viață, de la admitere la Crăciun, de la ziua mea la ziua ei, cum mi-a dat mie bucata mai mare de prăjitură, cum o iubește pe mama, cum îl stimează pe tata, cum îmi tolerează toate crizele, cum se chinuie să buchisească toate din sufletul meu, cum îmi dă mereu șervețele, cum îmi amintește mereu să nu uit să fac aia, să nu uit să fac ailaltă, cum este atentă la toate detaliile de pe blog, cum râde ea de mine fără să mă doară, cum face mișto de toate tâmpeniile pe care pot să le fac cu o viteză și-o seninătate uimitoare pentru restul lumii, cum mereu se chinuie să-mi explice la telefon ce tramvai să iau și cum să ajung în stație, când o sun să-i spun că iaaaaar m-am pierdut, că iaaaar am luat un tramvai greșit, cum mă ascultă, deși nu mă înțelege, cum mă privește uneori ca pe o soră mai mare și mă îngrijește ca pe o soră mai mică... cum e o pacoste când află că am făcut ceva rău, cum mă sâcâie și mă freacă la ridiche când fac pe nebuna, cum îmi scoate ochii c-a avut dreptate când [sic!] a avut dreptate, cum mă iartă mereu când mă iau de tot ce e al ei, și mai ales de unghiile veșnic mov lila [și da, tot nu suport culoarea aia, dă-o jos]...
e prietena mea, sora mea mai mică, mama mea[și-acum se-aude Pepe pe fundal "Mi-ai fost soră și iubită/Chiar bunică uneori/Plus un unchi și-o verișoară/Și încă trei surori"]
datorită ei pot să râd cu lacrimi în fiecare zi. datorită ei pot să plâng, datorită ei sunt umană și tot datorită ei pot să privesc lumea în ochi și să spun sincer ceea ce simt și gândesc.
aș putea să scriu multe lucruri frumoase despre Papi, dar nu o fac. pentru că i se urcă la cap.
Asculta mai multe audio diverse
fâșneață. mică de statură. titirez cu 1000 de rotații pe minut și 200 de bătăi de inimă pe secundă. aș fi o ingrată să nu o pun în fruntea listei mele de oameni preferați, să nu recunosc că este la speed dial și să nu spun că este omul la care știu mereu că pot apela și la bine, dar mai ales la necaz. devotată și fidelă, e în stare să-l mănânce cu fulgi cu tot pe oricare îmi strică ziua și deși o poți cuprinde cu brațele de două ori dacă te străduiești, poate să se facă "mare", doar printr-o privire de verde închis, o sclipire de nerv, care trădează o hotărâre de fier și-o determinare care mută munții din loc.
colecție de contradicții drăgălașe, te poate spulbera cu un singur zâmbet sau te poate aduna de pe jos tot cu el. deși îți vorbește cu tonul ferm, uneori poruncitor, privirea ei coboară în ape verzi și liniștite, ape în care plutesc alge leneșe și din care tresar uneori peștișori aurii și stele de mare dantelate. în piept îi arde mereu o floare din foc, mereu aprinsă prin pofta de viață care îi zvâcnește în venele albastre ce se văd de sub pielea subțire și măslinie, iar părul, fidel firii ei nestatornice și vesele, se adună în vălătuci și linii frânte și curbe, ciocolatii și moi ca mătasea.
din profil, pare un copil, cu pielea ei aztecă și ochii mari, proaspeți și dantelați cu rouă, nasul cârn, obraznic și obrajii rotunzi și plini, ca două mere coapte.
are două sprâncene strâmbe care se desenează pe fruntea ei, lăcaș de griji și bucurii. câteodată o enervez. dar de obicei scap iute, cu o glumă sau două, și-atunci de pe frunte, exact de deasupra ochilor, o pasăre neagră își ia zborul, liberă și fericită. și se întoarce iar în cuibul ei de neliniști atunci când o supăr iar. și iar. și iar. și iar.
îmi suportă toate toanele, mai puțin pe alea pe care nici îngerul meu păzitor nu le îndură.
și-așa cum sufletul ei e într-un continuu tumult, așa și lumea din jurul ei este animată și veselă, ca un stol de fluturi ce pâlpâie în mii de culori în aer. îi place să știe despre tot și toate. chiar și de cei care nu merită. chiar și de cei care nu vor să știe de ea. chiar și de cei uitați de toți. îi place să lenevească în zilele de duminică și să danseze nopțile de sâmbătă. nu bea decât lichior de ciocolată și deși se teme în ascuns de oameni, îi iubește și îi înconjoară cu lumina ei caldă și albă, lumina soarelui de amiază...
aș putea să scriu multe lucruri frumoase despre Ana. ca de exemplu, cum împarte tot ce are cu mine, cum mă sună în fiecare zi să-mi spună ce face, cum are grijă mereu să nu întârzii la muncă, cum m-a primit să stau la ea când am rămas fără cămin, cum a plecat de-acasă într-o noapte friguroasă de iarnă doar ca să vină să stea cu mine, cum s-a bucurat sincer alături de mine la fiecare eveniment important din viață, de la admitere la Crăciun, de la ziua mea la ziua ei, cum mi-a dat mie bucata mai mare de prăjitură, cum o iubește pe mama, cum îl stimează pe tata, cum îmi tolerează toate crizele, cum se chinuie să buchisească toate din sufletul meu, cum îmi dă mereu șervețele, cum îmi amintește mereu să nu uit să fac aia, să nu uit să fac ailaltă, cum este atentă la toate detaliile de pe blog, cum râde ea de mine fără să mă doară, cum face mișto de toate tâmpeniile pe care pot să le fac cu o viteză și-o seninătate uimitoare pentru restul lumii, cum mereu se chinuie să-mi explice la telefon ce tramvai să iau și cum să ajung în stație, când o sun să-i spun că iaaaaar m-am pierdut, că iaaaar am luat un tramvai greșit, cum mă ascultă, deși nu mă înțelege, cum mă privește uneori ca pe o soră mai mare și mă îngrijește ca pe o soră mai mică... cum e o pacoste când află că am făcut ceva rău, cum mă sâcâie și mă freacă la ridiche când fac pe nebuna, cum îmi scoate ochii c-a avut dreptate când [sic!] a avut dreptate, cum mă iartă mereu când mă iau de tot ce e al ei, și mai ales de unghiile veșnic mov lila [și da, tot nu suport culoarea aia, dă-o jos]...
e prietena mea, sora mea mai mică, mama mea[și-acum se-aude Pepe pe fundal "Mi-ai fost soră și iubită/Chiar bunică uneori/Plus un unchi și-o verișoară/Și încă trei surori"]
datorită ei pot să râd cu lacrimi în fiecare zi. datorită ei pot să plâng, datorită ei sunt umană și tot datorită ei pot să privesc lumea în ochi și să spun sincer ceea ce simt și gândesc.
aș putea să scriu multe lucruri frumoase despre Papi, dar nu o fac. pentru că i se urcă la cap.
luni, 4 aprilie 2011
never thought
Yann Tiersen - Comptine d'un autre ete l'apres midi
Asculta mai multe audio soundtrack
Never thought that I would leave
never thought that I would lean
over
you
never thought that I would breathe
never saw what you have seen
in
me
Never thought I'd never see
The rain pouring down on me
And
You
Never thought and never will
Never stopped to take my pill
never thought
never stopped
To see
You and me
On the bus
Smiling
You and me... Us.
PS - Sometimes I miss you. But I'm a brave good girl and never call. Please be good where you are :)
Asculta mai multe audio soundtrack
Never thought that I would leave
never thought that I would lean
over
you
never thought that I would breathe
never saw what you have seen
in
me
Never thought I'd never see
The rain pouring down on me
And
You
Never thought and never will
Never stopped to take my pill
never thought
never stopped
To see
You and me
On the bus
Smiling
You and me... Us.
PS - Sometimes I miss you. But I'm a brave good girl and never call. Please be good where you are :)
vineri, 25 martie 2011
ruga
Leeland - Tears Of The Saints
Asculta mai multe audio rock
străzile sunt aprinse de-o lumină galbenă, pașii îmi sunt grăbiți, mintea îmi aleargă aiurea. un băiat în zdrențe mă întreabă cât e ceasul și-mi zâmbește. e 22:30. A. pare atât de fericit cu G. mă strâmb la ei, îi pup și-mi continui drumul către stație. desigur, aceeași întrebare îmi tot apare pe ecran, iar eu o tot trimit în background. știu că vrei să te salvez, de-aceea te și lași descoperit, de-aceea îmi și arăți rănile și vânătăile tale, ca să știu, să simt durerea ce te-ar măcina sub buzele mele, dacă te-aș săruta. și imaginea asta îmi fuge odată ce ajung în stație și observ că sunt doar oameni ai străzii acolo. ei și copiii lor, care se trântesc pe asfaltul rece, se trag de păr și se mușcă. la sfârșit, cel care a reușit să-i dovedească pe toți ceilalți, se-așează triumfător pe canapea. are ochii verzi deschis, pătrunzători...
îmi găsesc un loc în tramvai și încep iar să derulez același șir de idei. durerea care mi-a zvâcnit până acum în frunte se prelinge spre pomeți și ușor spre tâmple... mă întreb ce fel de zi ai avut, dacă ai avut timp să răsufli, că eu nu, dacă ai primit vești bune de la doctor, dacă dacă dacă...
visez ușor în hurducăitul tramvaiului, dar ajung în cele din urmă în stație. întotdeauna mi-a plăcut să merg noaptea pe străzi, să mă bucur de liniște și de lumina gălbuie a felinarelor, de vitrinele aprinse, dar părăsite, de câinii vagabonzi și de oamenii care se grăbesc să ajungă acasă. de data asta aș fi vrut să fii și tu aici. aș fi vrut să fii aici, să mă săruți și-apoi să pleci. nimic mai mult. închid ochii. știu că nu te mai pot salva de tine însuți, pentru că asta ar însemna să mă pierd pe mine, să continui să-mi distrug ușor sufletul, să-mi risipesc fărâma de credință ce mi-a mai rămas. n-am înțeles niciodată de ce n-ai vrut să îți deschizi puțin sufletul, de ce n-ai vrut să primești puțin din lumina pe care o prețuiesc atât, lumina aia pe care el, veșnicul celălalt, o dorește cu o sete arzând. lumina pe care și cel ce se teme o vrea. lumina pe care tu, înfrigurat, o simți atât de caldă când știi să mă ții în brațe, când știi să-mi vorbești în șoaptă, când îți amintești să nu mă rănești, să nu mă lovești, să nu-mi arunci cuțite în inimă doar cu un cuvânt sau cu o privire, când știi să fii tu, când mă iei de mână și suntem simpli, el și ea.
din nou sunt confuză, deși știu ce vreau.
cum ajung pe strada mea, un bărbat își învelește motocicleta. eu privesc stelele și realizez că nu le-am mai văzut de mai bine de o săptămână. orașul te face să uiți să privești în sus, la ele. și totuși, le privesc și știu ce vreau. închin o rugă să nu mă calce când trec pe roșu, să pot să uit chipul lui plin de vânătăi și răni, să pot să uit că l-am văzut murind, să am mereu ceva bun în geantă pentru nevinovați, să fiu răbdătoare, măcar odată în viață, să nu răcesc, să o văd mâine pe Hani și să mă bucur de o seară de sâmbătă cu ceai și prăjituri, să adorm la un film cu Clark Gable, să-l visez și să mă sărute, să nu mă mai enervez pe Papi, decât foarte foarte foarte rar, atunci când chiar o cere, să nu uit să-ți mulțumesc atunci când găsești lucrurile pe care eu le pierd, s-o văd pe Dana mai des, să îmi placă mai puțin cafeaua, să te salvez, fără să mă pierd pe mine, să te salvez, și să ne pierdem amândoi, să te salvezi, uitând unde sunt, dar sperând că sunt bine, să fiu, Doamne, măcar un bob de grâu.
photosource: weheartit
Asculta mai multe audio rock
străzile sunt aprinse de-o lumină galbenă, pașii îmi sunt grăbiți, mintea îmi aleargă aiurea. un băiat în zdrențe mă întreabă cât e ceasul și-mi zâmbește. e 22:30. A. pare atât de fericit cu G. mă strâmb la ei, îi pup și-mi continui drumul către stație. desigur, aceeași întrebare îmi tot apare pe ecran, iar eu o tot trimit în background. știu că vrei să te salvez, de-aceea te și lași descoperit, de-aceea îmi și arăți rănile și vânătăile tale, ca să știu, să simt durerea ce te-ar măcina sub buzele mele, dacă te-aș săruta. și imaginea asta îmi fuge odată ce ajung în stație și observ că sunt doar oameni ai străzii acolo. ei și copiii lor, care se trântesc pe asfaltul rece, se trag de păr și se mușcă. la sfârșit, cel care a reușit să-i dovedească pe toți ceilalți, se-așează triumfător pe canapea. are ochii verzi deschis, pătrunzători...
îmi găsesc un loc în tramvai și încep iar să derulez același șir de idei. durerea care mi-a zvâcnit până acum în frunte se prelinge spre pomeți și ușor spre tâmple... mă întreb ce fel de zi ai avut, dacă ai avut timp să răsufli, că eu nu, dacă ai primit vești bune de la doctor, dacă dacă dacă...
visez ușor în hurducăitul tramvaiului, dar ajung în cele din urmă în stație. întotdeauna mi-a plăcut să merg noaptea pe străzi, să mă bucur de liniște și de lumina gălbuie a felinarelor, de vitrinele aprinse, dar părăsite, de câinii vagabonzi și de oamenii care se grăbesc să ajungă acasă. de data asta aș fi vrut să fii și tu aici. aș fi vrut să fii aici, să mă săruți și-apoi să pleci. nimic mai mult. închid ochii. știu că nu te mai pot salva de tine însuți, pentru că asta ar însemna să mă pierd pe mine, să continui să-mi distrug ușor sufletul, să-mi risipesc fărâma de credință ce mi-a mai rămas. n-am înțeles niciodată de ce n-ai vrut să îți deschizi puțin sufletul, de ce n-ai vrut să primești puțin din lumina pe care o prețuiesc atât, lumina aia pe care el, veșnicul celălalt, o dorește cu o sete arzând. lumina pe care și cel ce se teme o vrea. lumina pe care tu, înfrigurat, o simți atât de caldă când știi să mă ții în brațe, când știi să-mi vorbești în șoaptă, când îți amintești să nu mă rănești, să nu mă lovești, să nu-mi arunci cuțite în inimă doar cu un cuvânt sau cu o privire, când știi să fii tu, când mă iei de mână și suntem simpli, el și ea.
din nou sunt confuză, deși știu ce vreau.
cum ajung pe strada mea, un bărbat își învelește motocicleta. eu privesc stelele și realizez că nu le-am mai văzut de mai bine de o săptămână. orașul te face să uiți să privești în sus, la ele. și totuși, le privesc și știu ce vreau. închin o rugă să nu mă calce când trec pe roșu, să pot să uit chipul lui plin de vânătăi și răni, să pot să uit că l-am văzut murind, să am mereu ceva bun în geantă pentru nevinovați, să fiu răbdătoare, măcar odată în viață, să nu răcesc, să o văd mâine pe Hani și să mă bucur de o seară de sâmbătă cu ceai și prăjituri, să adorm la un film cu Clark Gable, să-l visez și să mă sărute, să nu mă mai enervez pe Papi, decât foarte foarte foarte rar, atunci când chiar o cere, să nu uit să-ți mulțumesc atunci când găsești lucrurile pe care eu le pierd, s-o văd pe Dana mai des, să îmi placă mai puțin cafeaua, să te salvez, fără să mă pierd pe mine, să te salvez, și să ne pierdem amândoi, să te salvezi, uitând unde sunt, dar sperând că sunt bine, să fiu, Doamne, măcar un bob de grâu.
photosource: weheartit
joi, 24 martie 2011
duminică, 20 martie 2011
just like a last kiss
remember my face, my words, my voice.
remember I'm away, but not forever.
remember I have a poetry written in your book.
remember you want that perfect handshake.
remember you want that perfect dance, that perfect gesture that makes you smile, that perfect moment when you hear his breath while sleeping.
remember you want the perfect instant in which he walks with his hands in his pocket, the perfect kiss on your lips, the perfect rude interruption, the perfect fight, the perfect imperfections, the perfect flaws, the perfect beautyspot, the perfect scar...
remember what you want, because it's all you've got. remember me, as imperfect as this world we live in. remember my name, remember sunshine, remember all the nice people, all the beautiful places, remember to ask yourself about me, remember me, remember me, remember me, remember this last kiss...
remember I'm away, but not forever.
remember I have a poetry written in your book.
remember you want that perfect handshake.
remember you want that perfect dance, that perfect gesture that makes you smile, that perfect moment when you hear his breath while sleeping.
remember you want the perfect instant in which he walks with his hands in his pocket, the perfect kiss on your lips, the perfect rude interruption, the perfect fight, the perfect imperfections, the perfect flaws, the perfect beautyspot, the perfect scar...
remember what you want, because it's all you've got. remember me, as imperfect as this world we live in. remember my name, remember sunshine, remember all the nice people, all the beautiful places, remember to ask yourself about me, remember me, remember me, remember me, remember this last kiss...
luni, 14 martie 2011
arsura
Sigur Ros - Vioar Vel Til Loftarasa
Asculta mai multe audio rock
Când prin fiecare celulă îți trece un fior electric plăcut, dar dureros, când tot corpul îți tresare în spasme și convulsii, când răsuflarea ți se pierde, iar sufletul plesnește în tine, atunci știi că ai înnebunit de fericire. Mă întorc din Piatra Craiului cu retina arsă de lumina răsăritului de soare. Mă întorc din munți cu inima carbonizată de fericire...
Asculta mai multe audio rock
Când prin fiecare celulă îți trece un fior electric plăcut, dar dureros, când tot corpul îți tresare în spasme și convulsii, când răsuflarea ți se pierde, iar sufletul plesnește în tine, atunci știi că ai înnebunit de fericire. Mă întorc din Piatra Craiului cu retina arsă de lumina răsăritului de soare. Mă întorc din munți cu inima carbonizată de fericire...
duminică, 13 martie 2011
Dragă omule,
Este foarte ușor să dai cu parul. Este foarte ușor să arăți cu degetul buba, să râzi de ceea ce e stricat. Nu mă interesează părerile celor care gândesc că totul e greu. Nu mă interesează filosofiile amare de doi lei, în care numele de român este mânjit. Atenționez pe oricine este gata să arunce cu noroi că români nu suntem doar eu și tu, ci și părinții tăi, prietenii și copiii tăi. Nu te grăbi să jignești, că îi jignești pe ei. Nu te grăbi să generalizezi, nu mă interesează faima și notorietatea opiniilor tale.
Haide să încercăm să fim constructivi, când cineva aruncă o frânghie, oricât de disperată ar fi situația, nu ezita să o prinzi. Nu ucide speranța sub povara cuvintelor tale, oricât de bună ți-ar fi reputația de om cu gândire sănătoasă.
Mi-e cugetul liber, mi-e inima ușoară, spinii tăi nu mă ating. Dar nu pot să nu mă gândesc la cei pe care i-ai atins cu otrava lor, la mințile tinere, flori îmbobocite de pe care tu sufli roua cu frustrarea și amarul din tine. Mă întreb ce fel de om poate sufoca speranța și inițiativa doar din lipsă de credință și dintr-un fals realism, născut din lașitate și egoism.
Nu mă interesează că nu înțelegi, că vrei dovezi. Caută-le singur. Nu mă justific în fața nimănui când nu am de ce.
Te rog, divorțează de atitudinea ta negativă, de spiritul tău critic, în definitiv, nimic nu a fost făcut criticând încercările altora.
Ajutorul tău poate fi diferența, dacă nu o faci din pornire interioară, atunci te rog în numele a tot ceea ce este cunoaștere pe lume, fă-o din curiozitate. În definitiv, curiozitatea este forța motrice a progresului umanității.
Înainte să critici, mai stai câteva minute și cugetă la rândurile mele.
Mulțumesc pentru răbdare și răgaz.
feel free to comment.
Haide să încercăm să fim constructivi, când cineva aruncă o frânghie, oricât de disperată ar fi situația, nu ezita să o prinzi. Nu ucide speranța sub povara cuvintelor tale, oricât de bună ți-ar fi reputația de om cu gândire sănătoasă.
Mi-e cugetul liber, mi-e inima ușoară, spinii tăi nu mă ating. Dar nu pot să nu mă gândesc la cei pe care i-ai atins cu otrava lor, la mințile tinere, flori îmbobocite de pe care tu sufli roua cu frustrarea și amarul din tine. Mă întreb ce fel de om poate sufoca speranța și inițiativa doar din lipsă de credință și dintr-un fals realism, născut din lașitate și egoism.
Nu mă interesează că nu înțelegi, că vrei dovezi. Caută-le singur. Nu mă justific în fața nimănui când nu am de ce.
Te rog, divorțează de atitudinea ta negativă, de spiritul tău critic, în definitiv, nimic nu a fost făcut criticând încercările altora.
Ajutorul tău poate fi diferența, dacă nu o faci din pornire interioară, atunci te rog în numele a tot ceea ce este cunoaștere pe lume, fă-o din curiozitate. În definitiv, curiozitatea este forța motrice a progresului umanității.
Înainte să critici, mai stai câteva minute și cugetă la rândurile mele.
Mulțumesc pentru răbdare și răgaz.
feel free to comment.
vineri, 11 martie 2011
În Țara Șosetelor Desperecheate - partea III
partea I
partea a II-a
Întrebând în stânga și în dreapta de casa Zmeului, Făt-Frumos ajunse în fața unui castel fortificat, unde aflase că Ileana Cosânzeana era ținută ostatică. Deși îi luă ceva să dezactiveze sistemul de alarmă antiefracție, Făt-Frumos era, după câteva ore, în curtea care îngrădea castelul. Auzise zvonuri cum că Zmeul ar avea un sistem de securitate pe bază de videointerfon, detector de mișcare, camere de supraveghere, dar tot ceea ce găsi a fost un dragon care scuipa flăcări în timp ce sforăia, dormind în covrig pe un covor verde-prăzuliu pe care scria "Welcome".
- Hmmm, cam liniște pe-aici... își zise el, sperând ca măcar acum calul îi va răspunde. Era supărat pe el de pe drum, de când insistase să coboare într-o fântână, la sfatul spânului.
Trecu pe ușa din fier forjat de la intrare, având grijă să nu-l trezească pe dragon și tiptil, tiptil, în vârful picioarelor, pătrunse într-o sală mare și elegant decorată. Uimit de draperiile din catifea roșie, de podeaua din aur strălucitor, de torțele pe bază de flacără violet, Făt-Frumos uită o clipă de primejdie și de oboseala drumului și îndrăzni să se așeze pe unul din fotoliile imense, tapițate cu stofă de culoare vișinie.
Deodată, auzi un zgomot ca de clopot, iar o durere puternică îi explodă în moalele capului. Ridicând ochii înlăcrimați, o descoperi pe Ileana Cosânzeana, cu o tigaie în mână. Era așa cum o știa din reviste: blondă, ochi albaștri pătrunzători, implanturi, ce mai, își merita titlul de cea mai frumoasă fată din Țara Șosetelor Desperecheate.
- Auuuu, fu reacția lui.
- FĂT-FRUMOOOOS! De ce n-ai dat și tu un telefon să-mi spui că vii? Credeam că e vreun pitic iar, săptămâna trecută a trebuit să chem vrăjitoarea cea rea să mă scape de ei! Îmi pare rău pentru tigaie... Of, hai cu mine.
Și-l luă de mână, iar el se lăsă dus, fascinat și amețit de durere în același timp. O privea ca hipnotizat când o pungă de gheață îi ateriză drept în cap și-l trezi la realitate.
- Nu te mai holba! Nu e frumos! Ia spune, de ce mă vizitezi?
- Păi, începu el timid, am venit să te salvez.
Ileana făcu niște ochi mari și-albaștri la el, după care pufni în râs. Avea un râs cu sughițuri, ceea ce-l uimi pe Făt-Frumos, aducându-i aminte de râsul cristalin al Fericicăi.
- Da' ce-am spus așa amuzant? Am venit să te salvez de zmeu. Am înțeles că te ține ostatică.
Acum Ileana se tăvălea pe jos de râs, ținându-se cu mâinile de burtă. Făt-Frumos începea să se simtă cam prost, dar așteptă ca Ileana să se calmeze și să-l lămurească.
- Făt-Frumos, acesta e un zvon. Zmeul nu mă ține ostatică. Eu am ales să rămân cu el, sunt soția lui. Rudele mele cele rele, care m-au ținut închisă în turn, ele sunt de vină pentru neînțelegere... Nu vor ca lumea să afle cât de greu am trăit cu ele, și le este rușine că am ales să mă mărit cu Zmeul.
Făt-Frumos se simțea dezorientat și amețit. Unde mai pui că încă mai vedea steluțe verzi de la lovitura pe care i-o aplicase Ileana cu tigaia.
- Voi... doi...
- Noi doi suntem soț și soție și suntem foarte fericiți împreună. Avem și-un pet dragon pe nume Bingo, cred că l-ai văzut afară.
Privindu-i uimirea de pe chipul frumos, Ileana se gândi că Făt-Frumos arată tare caraghios, stând așa, cu gura întredeschisă și cu punga de gheață în cap și se puse din nou pe râs, cu sughițuri. Începu și el să râdă și îi povesti despre peripețiile de drum, despre Împărăție și Fericica.
Ileana puse de o cafea și comandă niște prăjituri, rugându-l să stea la cină și să-l cunoască pe soțul ei care va fi încântat să bea o bere și să se uite la meci în compania lui.
Seara, când buzduganul Zmeului se înfipse în ușă, Făt-Frumos aștepta nerăbdător pe canapeaua din sufragerie. Zmeul era un tip înalt și puternic, cu o burtă proeminentă și un început de chelie.
- Ce faci, frate? Ce mă bucur c-ai venit la noi în cartier! Ce vânt te aduce pe la noi?
Și Făt-Frumos îi povesti de-a fir a păr cum stăteau lucrurile.
Meciul era unul important, din Liga I, Ileana [Merci, Mih!] gătise friptură, berea Zmeului era cea mai bună din toate câte băuse, atmosfera era plăcută, focul ardea în șemineu jucăuș, iar Făt-Frumos se gândi la focul lui de acasă, la Marea Sală, la grădina cu flori îmbobocite în această perioadă a anului, la supușii lui dragi și la Fericica. Văzând liniștea și pacea din casa celor doi, își aminti de liniștea și pacea de acasă, de serile tihnite, de clipele lui de fericire...
Și-atunci luă hotărârea să plece spre casă dis-de-dimineață.
partea a II-a
Întrebând în stânga și în dreapta de casa Zmeului, Făt-Frumos ajunse în fața unui castel fortificat, unde aflase că Ileana Cosânzeana era ținută ostatică. Deși îi luă ceva să dezactiveze sistemul de alarmă antiefracție, Făt-Frumos era, după câteva ore, în curtea care îngrădea castelul. Auzise zvonuri cum că Zmeul ar avea un sistem de securitate pe bază de videointerfon, detector de mișcare, camere de supraveghere, dar tot ceea ce găsi a fost un dragon care scuipa flăcări în timp ce sforăia, dormind în covrig pe un covor verde-prăzuliu pe care scria "Welcome".
- Hmmm, cam liniște pe-aici... își zise el, sperând ca măcar acum calul îi va răspunde. Era supărat pe el de pe drum, de când insistase să coboare într-o fântână, la sfatul spânului.
Trecu pe ușa din fier forjat de la intrare, având grijă să nu-l trezească pe dragon și tiptil, tiptil, în vârful picioarelor, pătrunse într-o sală mare și elegant decorată. Uimit de draperiile din catifea roșie, de podeaua din aur strălucitor, de torțele pe bază de flacără violet, Făt-Frumos uită o clipă de primejdie și de oboseala drumului și îndrăzni să se așeze pe unul din fotoliile imense, tapițate cu stofă de culoare vișinie.
Deodată, auzi un zgomot ca de clopot, iar o durere puternică îi explodă în moalele capului. Ridicând ochii înlăcrimați, o descoperi pe Ileana Cosânzeana, cu o tigaie în mână. Era așa cum o știa din reviste: blondă, ochi albaștri pătrunzători, implanturi, ce mai, își merita titlul de cea mai frumoasă fată din Țara Șosetelor Desperecheate.
- Auuuu, fu reacția lui.
- FĂT-FRUMOOOOS! De ce n-ai dat și tu un telefon să-mi spui că vii? Credeam că e vreun pitic iar, săptămâna trecută a trebuit să chem vrăjitoarea cea rea să mă scape de ei! Îmi pare rău pentru tigaie... Of, hai cu mine.
Și-l luă de mână, iar el se lăsă dus, fascinat și amețit de durere în același timp. O privea ca hipnotizat când o pungă de gheață îi ateriză drept în cap și-l trezi la realitate.
- Nu te mai holba! Nu e frumos! Ia spune, de ce mă vizitezi?
- Păi, începu el timid, am venit să te salvez.
Ileana făcu niște ochi mari și-albaștri la el, după care pufni în râs. Avea un râs cu sughițuri, ceea ce-l uimi pe Făt-Frumos, aducându-i aminte de râsul cristalin al Fericicăi.
- Da' ce-am spus așa amuzant? Am venit să te salvez de zmeu. Am înțeles că te ține ostatică.
Acum Ileana se tăvălea pe jos de râs, ținându-se cu mâinile de burtă. Făt-Frumos începea să se simtă cam prost, dar așteptă ca Ileana să se calmeze și să-l lămurească.
- Făt-Frumos, acesta e un zvon. Zmeul nu mă ține ostatică. Eu am ales să rămân cu el, sunt soția lui. Rudele mele cele rele, care m-au ținut închisă în turn, ele sunt de vină pentru neînțelegere... Nu vor ca lumea să afle cât de greu am trăit cu ele, și le este rușine că am ales să mă mărit cu Zmeul.
Făt-Frumos se simțea dezorientat și amețit. Unde mai pui că încă mai vedea steluțe verzi de la lovitura pe care i-o aplicase Ileana cu tigaia.
- Voi... doi...
- Noi doi suntem soț și soție și suntem foarte fericiți împreună. Avem și-un pet dragon pe nume Bingo, cred că l-ai văzut afară.
Privindu-i uimirea de pe chipul frumos, Ileana se gândi că Făt-Frumos arată tare caraghios, stând așa, cu gura întredeschisă și cu punga de gheață în cap și se puse din nou pe râs, cu sughițuri. Începu și el să râdă și îi povesti despre peripețiile de drum, despre Împărăție și Fericica.
Ileana puse de o cafea și comandă niște prăjituri, rugându-l să stea la cină și să-l cunoască pe soțul ei care va fi încântat să bea o bere și să se uite la meci în compania lui.
Seara, când buzduganul Zmeului se înfipse în ușă, Făt-Frumos aștepta nerăbdător pe canapeaua din sufragerie. Zmeul era un tip înalt și puternic, cu o burtă proeminentă și un început de chelie.
- Ce faci, frate? Ce mă bucur c-ai venit la noi în cartier! Ce vânt te aduce pe la noi?
Și Făt-Frumos îi povesti de-a fir a păr cum stăteau lucrurile.
Meciul era unul important, din Liga I, Ileana [Merci, Mih!] gătise friptură, berea Zmeului era cea mai bună din toate câte băuse, atmosfera era plăcută, focul ardea în șemineu jucăuș, iar Făt-Frumos se gândi la focul lui de acasă, la Marea Sală, la grădina cu flori îmbobocite în această perioadă a anului, la supușii lui dragi și la Fericica. Văzând liniștea și pacea din casa celor doi, își aminti de liniștea și pacea de acasă, de serile tihnite, de clipele lui de fericire...
Și-atunci luă hotărârea să plece spre casă dis-de-dimineață.
miercuri, 9 martie 2011
urme de ruj
privirea-mi sapă umbrele în care se ascund mii de fete... fete frumoase, zvelte, din ale căror plete blonde se răsfiră un parfum greu ca un fum. sunt toate înfloritoare, toate senine, toate atât de minunate că-mi sunt cuvintele sărace și anoste. și toate poartă același ruj roșu și apetisant pe buzele dulci ca sucul unor fructe rotunde și coapte. toate așteaptă același sărut, aceeași mângâiere ușoară prin păr, același Făt-Frumos care să le ducă de mână în povestea lui cu zâne și să își pună visele și viața în palmele lor trandafirii și moi. toate speră, toate poartă pantofi cu toc în caz că Făt-Frumos e prea înalt, toate își refac machiajul în luminile obositoare ale cluburilor, admirându-și buzele pline și roșii în cioburi mici și reci, oglinzi ale nefericirii... toate se lasă îmbătate de speranțe deșarte și dulci, toate aceeași pradă a privirilor vulgare și depravate, toate pregătite să se jertfească în numele sfânt al lui Făt-Frumos, toate tremurând, așteptând clipa desfătării, gustul buzelor lui, fără să știe că Făt-Frumos nu sărută buze rujate, fără să-și închipuie că el nu merge în cluburi.
duminică, 6 martie 2011
mai dorm puțin
deschizi ochii și primul lucru care îți vine în minte e că mai bine mai dormeai puțin, mai visai o clipă, mai amânai momentul în care trebuia să te târăști printre pături, orbecăind după mângâierea care nu vine niciodată, tânjind după lumina ce răzbate printre draperiile trase, știind că nu vei putea suporta atingerea lor.
și te închizi în durerea ta, te închistezi în singurătate, îți pierzi curajul de a mai zâmbi. și ți-e frig, ți-e frig în suflet, și simți că ai murit puțin în clipa în care te-ai lăsat copleșit de singurătate. și ningi, ningi toată nefericirea din tine, ningi până iarna te învăluie în îmbrățișarea ei de gheață, și uiți, uiți de tine, de el, de toți, de chin, de conștiință, uiți până și de frig...
și cum să-ți recompui zâmbetul din rămășițele pe care ți le-au lăsat? cum să mai zbori, când până și aripile ți le-au rănit? cum să mai visezi, când nici visele nu ți le-au lăsat? cum să descoperi speranța în tine, când ea e ascunsă sub troieni de zăpadă și disperare? răspunsul se află în tine, cel care ai fost, cel ascuns în palma ta, cel peste care ți-ai coborât genele negre și umede, cel pe care l-ai uitat...
și te închizi în durerea ta, te închistezi în singurătate, îți pierzi curajul de a mai zâmbi. și ți-e frig, ți-e frig în suflet, și simți că ai murit puțin în clipa în care te-ai lăsat copleșit de singurătate. și ningi, ningi toată nefericirea din tine, ningi până iarna te învăluie în îmbrățișarea ei de gheață, și uiți, uiți de tine, de el, de toți, de chin, de conștiință, uiți până și de frig...
și cum să-ți recompui zâmbetul din rămășițele pe care ți le-au lăsat? cum să mai zbori, când până și aripile ți le-au rănit? cum să mai visezi, când nici visele nu ți le-au lăsat? cum să descoperi speranța în tine, când ea e ascunsă sub troieni de zăpadă și disperare? răspunsul se află în tine, cel care ai fost, cel ascuns în palma ta, cel peste care ți-ai coborât genele negre și umede, cel pe care l-ai uitat...
sâmbătă, 5 martie 2011
Cine știe...
cum se numește animalul acela care își neglijează părinții, își face prietenii să sufere și a îndepărtat pentru totdeauna singurul om pe care l-a iubit vreodată din tot sufletul?
Nu-mi place să arăt cu degetul. Nici măcar când în fața mea se află doar o oglindă.
Portishead - Life In Mono
Asculta mai multe audio soundtrack
Nu-mi place să arăt cu degetul. Nici măcar când în fața mea se află doar o oglindă.
Portishead - Life In Mono
Asculta mai multe audio soundtrack
vineri, 4 martie 2011
Adeseori m-am întrebat
... cine face pe clovn să râdă?
Cine îi spune glume?
Cine face giumbușlucuri și tumbe?
Cine inventează jocuri și scenete vesele pentru el?
Cine îi spune că e bine să plângi?
Așa cum el aleargă,
cum se dă peste cap
și face năzbâtiile toate,
așa cum știe și cum poate
ar trebui în lume a fi
măcar unul din copii
să se ridice din mulțime
să se apropie cu pași mărunți dar siguri
să îi atingă obrazul
să-i șteargă fardul negru și întins
să pună o mână mică pe umărul lui împovărat de tristețe
și să încerce să-l aline:
zâmbește, va fi bine!
Nu draga mea, să știi că nu e chiar așa. Viața nu-i o simplă comedie.
Cine îi spune glume?
Cine face giumbușlucuri și tumbe?
Cine inventează jocuri și scenete vesele pentru el?
Cine îi spune că e bine să plângi?
Așa cum el aleargă,
cum se dă peste cap
și face năzbâtiile toate,
așa cum știe și cum poate
ar trebui în lume a fi
măcar unul din copii
să se ridice din mulțime
să se apropie cu pași mărunți dar siguri
să îi atingă obrazul
să-i șteargă fardul negru și întins
să pună o mână mică pe umărul lui împovărat de tristețe
și să încerce să-l aline:
zâmbește, va fi bine!
Nu draga mea, să știi că nu e chiar așa. Viața nu-i o simplă comedie.
joi, 3 martie 2011
coffee to wake the dead...
and keep the living up till 3 a.m.
- tărtăcuț' doare;
- lăbuț stâng inferior vânăt;
- voce enervantă rulează în background, ajungând la aceeași eroare;
- algoritmul se repetă până la aceeași declarație IF {condiție};
- câteva bucle FOR și WHILE îmi bat în vânt, amețindu-mi variabilele și codurile, dându-mi peste cap sintaxa și puțina luciditate de care mă agățasem;
- mi-e groază de adevărul condiției, de orice adevăr care m-ar putea obliga să execut, să duc la sfârșit, să îndeplinesc ceea ce de mult mă bântuie;
- repeat, repeat, repeat;
- run, run, run;
- I'm such a drama queen;
- dacă reușesc să ies din ceață promit să fiu cuminte;
- mi se lipesc ochii de somn, dar refuz să pun capul pe pernă "îngândurită".
just to prove just how much of a drama queen I am:
photo source: weheartit
- tărtăcuț' doare;
- lăbuț stâng inferior vânăt;
- voce enervantă rulează în background, ajungând la aceeași eroare;
- algoritmul se repetă până la aceeași declarație IF {condiție};
- câteva bucle FOR și WHILE îmi bat în vânt, amețindu-mi variabilele și codurile, dându-mi peste cap sintaxa și puțina luciditate de care mă agățasem;
- mi-e groază de adevărul condiției, de orice adevăr care m-ar putea obliga să execut, să duc la sfârșit, să îndeplinesc ceea ce de mult mă bântuie;
- repeat, repeat, repeat;
- run, run, run;
- I'm such a drama queen;
- dacă reușesc să ies din ceață promit să fiu cuminte;
- mi se lipesc ochii de somn, dar refuz să pun capul pe pernă "îngândurită".
just to prove just how much of a drama queen I am:
photo source: weheartit
marți, 1 martie 2011
Don't miss me too much
Cause I'm closer than you think :)
Song of the day:
Joshua Radin - Brand new day
Asculta mai multe audio pop
Song of the day:
Joshua Radin - Brand new day
Asculta mai multe audio pop
luni, 28 februarie 2011
Poate și mâine.
Proclam tăcere până veți reuși să-mi smulgeți un zâmbet.
Nu mai vreau să ascund faptul că am obosit.
E mai simplu să recunosc că sunt vulnerabilă azi. poate și mâine.
Mi-e greu să-mi termin povestea, căci ritmul ei vesel a fost rupt de cineva. Cineva care n-a pus preț pe vise, pe cuvinte și tăceri. Măcar de-ar fi învățat să creadă iar în ele.
Ochii îmi sunt roșii, fardul negru și întins, distanța e perfectă, tăcerea rotundă și bolnavă.
Azi nu mi-e greu să recunosc că am crezut că mi-e bine.
Azi nu mi-e greu să recunosc că am greșit.
Azi mi-e greu. Azi mi-e greu.
Alexandru Andries - Casanova
Asculta mai multe audio jazz
Nu mai vreau să ascund faptul că am obosit.
E mai simplu să recunosc că sunt vulnerabilă azi. poate și mâine.
Mi-e greu să-mi termin povestea, căci ritmul ei vesel a fost rupt de cineva. Cineva care n-a pus preț pe vise, pe cuvinte și tăceri. Măcar de-ar fi învățat să creadă iar în ele.
Ochii îmi sunt roșii, fardul negru și întins, distanța e perfectă, tăcerea rotundă și bolnavă.
Azi nu mi-e greu să recunosc că am crezut că mi-e bine.
Azi nu mi-e greu să recunosc că am greșit.
Azi mi-e greu. Azi mi-e greu.
Alexandru Andries - Casanova
Asculta mai multe audio jazz
sâmbătă, 19 februarie 2011
În Țara Șosetelor Desperecheate - partea II
Zilele treceau, și Făt-Frumos se înzdrăveni. Odată ce alifia cu păpădie a Fericicăi își făcu efectul, scăpă și de cicatricile cauzate de vărsat, recăpătându-și chipul frumos, adorat de toate fetele din Împărăție. Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când se plimbau prin pădurea de portocali din jurul palatului, Făt-Frumos îi spuse Fericicăi:
- La sfârșit de mai, plec în căutarea Ilenei Cosânzeana. Am vorbit și cu Împăratul și e de acord să-mi împrumute calul lui de război blindat cu oțel armat și copite pluristratificate cu policarbonați, rezistent la ghiulele, săgeți, explozibil, grenade și gloanțe. Pe deasupra, mănâncă jăratec. Abia aștept.
Fericica îl privea cum vorbea înflăcărat. Deși ea venise cu ideea salvării Ilenei, parcă se temea pentru Făt-Frumos. Insistase să vină și ea, să-i slujească de călăuză, dar răspunsul lui ferm o umplu de tristețe, căci prefera primejdiile drumului de care el încerca să o salveze, decât plictiseala și amorțeala din castel. Unde mai pui că de când devenise sfătuitoarea prințului, munca împerecherii șosetelor reveni unei alte slujnice. Pusă în fața acestor perspective sumbre, Fericica era străbătută tot mai des de un fior de tristețe și de altceva, un ceva nedefinit, care avea legătură cu serile din fața focului din șemineu, când Făt-Frumos își bea miedul, sporovăind despre viitoarele lui aventuri.
Astfel că, într-o frumoasă zi de mai, când grădina castelului era prinsă într-o îmbrățișare tandră de toate gingașele panseluțe și margarete, de minunații crini, de parfumata iasomie și de delicatele azalee și flori de nu-mă-uita și ciuboțica-cucului, Făt-Frumos, încălecând calul alb parcat în fața Marii Porți, își luă adio de la părinți și supuși. Fericica îl îmbrățișă cu ochii înlăcrimați și îi dărui un safir fermecat, un fel de abonament Internet wireless, ca să o țină mereu la curent cu ceea ce i se întâmplă. El rupse unul din trandafirii încă îmbobociți și i-l așeză după ureche, după care îi sărută mâna și plecă.
Biata Fericica, condamnată la serile triste și goale între pereții întunecoși și umezi ai castelului, nu-și mai lua ochii de pe profilul de Facebook al lui Făt-Frumos. Din când în când, vedea cum Făt-Frumos își schimbă statusul din "Plimbare prin Pădurea Morții" în "Mă lupt cu spânul, brb". Ar fi vrut să o urmărească și pe Ileana Cosânzeana, dar aceasta nu-și mai updatase profilul de la ultimul status "Petrecere în pijamale la Frumoasa din Pădurea Adormită". Așa că nu prea avea ce face, decât să meargă din când în când la cumpărături cu Scufița Roșie, o fetiță zvăpăiată, care râdea din te miri ce și nu cumpăra decât vin și cozonac. Asta până într-o zi când a plecat în vizită la Bunica, și nimeni n-a mai auzit de ea.
Plictiseala era ușor de îndurat pe lângă dorul care o mistuia acum pe sărmana Fericica, căci îi părea acum rău că îi povestise lui Făt-Frumos de Ileana. Dar își alunga acest gând din minte și aștepta întoarcerea lor cu inima cât un purice.
Între timp, Făt-Frumos, fascinat de toate cele câte le întâlnise în drumul său, era beat de aventura pe care o trăia. Aproape că uitase pentru ce plecase, sau de unde plecase. Singura care îi apărea în minte era Fericica, și-atunci își amintea de sfaturile ei și își continua căutarea. După lungi peripeții pe care cu altă ocazie le vom povesti, ajunse în Țara Șosetelor Desperecheate, un loc minunat și colorat. Străzile erau pavate cu cărămidă galbenă, iar grădinile verzi înconjurau case cât se poate de drăgălașe, construite sub colinele pline de flori. Parcă toate strălucirile curcubeului se adunaseră în această oază de culoare care îl duse cu gândul la Fericica.
- La sfârșit de mai, plec în căutarea Ilenei Cosânzeana. Am vorbit și cu Împăratul și e de acord să-mi împrumute calul lui de război blindat cu oțel armat și copite pluristratificate cu policarbonați, rezistent la ghiulele, săgeți, explozibil, grenade și gloanțe. Pe deasupra, mănâncă jăratec. Abia aștept.
Fericica îl privea cum vorbea înflăcărat. Deși ea venise cu ideea salvării Ilenei, parcă se temea pentru Făt-Frumos. Insistase să vină și ea, să-i slujească de călăuză, dar răspunsul lui ferm o umplu de tristețe, căci prefera primejdiile drumului de care el încerca să o salveze, decât plictiseala și amorțeala din castel. Unde mai pui că de când devenise sfătuitoarea prințului, munca împerecherii șosetelor reveni unei alte slujnice. Pusă în fața acestor perspective sumbre, Fericica era străbătută tot mai des de un fior de tristețe și de altceva, un ceva nedefinit, care avea legătură cu serile din fața focului din șemineu, când Făt-Frumos își bea miedul, sporovăind despre viitoarele lui aventuri.
Astfel că, într-o frumoasă zi de mai, când grădina castelului era prinsă într-o îmbrățișare tandră de toate gingașele panseluțe și margarete, de minunații crini, de parfumata iasomie și de delicatele azalee și flori de nu-mă-uita și ciuboțica-cucului, Făt-Frumos, încălecând calul alb parcat în fața Marii Porți, își luă adio de la părinți și supuși. Fericica îl îmbrățișă cu ochii înlăcrimați și îi dărui un safir fermecat, un fel de abonament Internet wireless, ca să o țină mereu la curent cu ceea ce i se întâmplă. El rupse unul din trandafirii încă îmbobociți și i-l așeză după ureche, după care îi sărută mâna și plecă.
Biata Fericica, condamnată la serile triste și goale între pereții întunecoși și umezi ai castelului, nu-și mai lua ochii de pe profilul de Facebook al lui Făt-Frumos. Din când în când, vedea cum Făt-Frumos își schimbă statusul din "Plimbare prin Pădurea Morții" în "Mă lupt cu spânul, brb". Ar fi vrut să o urmărească și pe Ileana Cosânzeana, dar aceasta nu-și mai updatase profilul de la ultimul status "Petrecere în pijamale la Frumoasa din Pădurea Adormită". Așa că nu prea avea ce face, decât să meargă din când în când la cumpărături cu Scufița Roșie, o fetiță zvăpăiată, care râdea din te miri ce și nu cumpăra decât vin și cozonac. Asta până într-o zi când a plecat în vizită la Bunica, și nimeni n-a mai auzit de ea.
Plictiseala era ușor de îndurat pe lângă dorul care o mistuia acum pe sărmana Fericica, căci îi părea acum rău că îi povestise lui Făt-Frumos de Ileana. Dar își alunga acest gând din minte și aștepta întoarcerea lor cu inima cât un purice.
Între timp, Făt-Frumos, fascinat de toate cele câte le întâlnise în drumul său, era beat de aventura pe care o trăia. Aproape că uitase pentru ce plecase, sau de unde plecase. Singura care îi apărea în minte era Fericica, și-atunci își amintea de sfaturile ei și își continua căutarea. După lungi peripeții pe care cu altă ocazie le vom povesti, ajunse în Țara Șosetelor Desperecheate, un loc minunat și colorat. Străzile erau pavate cu cărămidă galbenă, iar grădinile verzi înconjurau case cât se poate de drăgălașe, construite sub colinele pline de flori. Parcă toate strălucirile curcubeului se adunaseră în această oază de culoare care îl duse cu gândul la Fericica.
miercuri, 16 februarie 2011
În Țara Șosetelor Desperecheate - partea I
Fericica era o fată ca toate fetele. Îi plăcea să doarmă până după prânz, să împerecheze ciorapi și își urmărească vecinii de la fereastră, încercând să îi învețe pe toți după nume. De fapt, Fericica era atât de normală, că se plictisea, în camera ei cu pereți pictați cu flori și fluturi, din castelul lui Făt Frumos. A, da, un lucru neobișnuit despre Fericica era acela că slujea la castelul lui Făt Frumos, ăl mai băiat deștept și frumos din împărăție. Deși de obicei se ocupa cu împerecheatul șosetelor lui Făt Frumos și ale supușilor săi, Fericica mai și cosea sau peticea ciorapi, uneori croșetând dantele pe ascuns pentru a le atârna de șosetele lui Făt Frumos. Pe ascuns, pentru că ea nu avea voie să croșeteze, aceasta fiind una din atribuțiile celei care se ocupa de țesătorie, Madam Undreea, o cotoroanță bătrână care afurisea tot în calea ei.
Într-o zi, Făt Frumos, plimbându-se prin castel, plictisit nevoie-mare, că nu era sezon de vânătoare, iar balurile erau rare și lipsite de însuflețire ajunse în Marea Sală și ordonă clovnilor să îl amuze și chemă două slujnice să îi maseze picioarele, căci noile cizme din piele de crocodil în rodeau și-l băteau, dar trebuia să le poarte, ca să le arate tuturor cât de bun vânător era. Sorbind din paharul cu mied și privind, când pe fereastră, când la tumbele clovnilor, Făt Frumos ar fi dat orice numai să se simtă mai viu.
După ce-i masară picioarele și i le spălară, parfumară și pudrară, slujnicele îi aduseră o pereche de șosete noi și apretate, dar diferit colorate. Făt Frumos se lăsă încălțat, dar privindu-și picioarele, constată că avea o șosetă de-un fel și una de-un fel, amândouă având însă aceeași frumoasă garnitură cu dantelă, lucrată minuțios. Ușor amuzat și scos din nostalgie, ceru să fie adusă cea care făcuse așa o ispravă, adică Fericica noastră, care primi vestea cu un sentiment de teamă amestecată cu bucurie."În sfârșit a remarcat broderia", își zise ea, plină de speranță. Străbătând culoarele pentru a ajunge în Marea Sală, Fericica se simțea cuprinsă de furnicături, de parcă tocmai ce fusese pișcată de insecte.
Făt Frumos, galant și șarmant ca întotdeauna, o pofti să stea lângă el.
- Cum te numești, fetițo?
- Fericica, Măria Ta.
- Și cu ce te ocupi?
- Cu împerecheatul șosetelor, domnule.
Făt Frumos o privi pe sub genele lungi și dese. Părea o fată ca toate fetele.
- De unde ești, Fericica?
- Din Țara Șosetelor Desperecheate, domnule.
- Și acolo ai deprins acest... hm... meșteșug?
- Da, domnule. Mama mea era spălătoreasă, iar eu o ajutam cu împachetatul.
Lui Făt-Frumos îi plăceau oamenii din popor, și îi plăceau și mai mult oamenii care aveau o poveste de spus. O ascultă pe fată vorbind despre țara ei, despre locurile și oamenii de acolo, despre cum își petrecea timpul și chiar despre cum în fiecare zi îi cosea și îi împerechea șosetele. Făt-Frumos asculta uimit, căci toate lucrurile pe care i le spunea păreau pline de farmec și culoare. Ore în șir discutară despre vreme, politică și ceaiuri, amândoi fiind împătimiți băutori de ceai negru. Seara,Fericica s-a dus în camera ei dansând de bucurie, și adormind, dormi un somn dulce și plin de vise fericite. A doua zi, Făt Frumos a chemat-o iarăși la el. Și a treia zi, la fel. Curând, Fericica a devenit o prezență constantă în zilele nu demult triste și plicticoase ale prințului nostru.
Iar atunci când Făt-Frumos a făcut pojar, Fericica a fost cea care l-a îngrijit. În acea săptămână Făt-Frumos era tare prost dispus și țâfnos. De fapt, se temea că va rămâne cu semne de vărsat pe fața lui albă și curată. Mai într-o doară, îi spuse Fericicăi:
- Ah, ce mi-ar plăcea să pot să ies din castel.
- Dar nu aveți voie să ieșiți din cameră, domnule, puteți să îmbolnăviți toți slujitorii. Și atunci, cine s-ar mai îngriji de castel?
- Vreau să plec, mi-e dor să plec, să cutreier pădurile, să mă bat cu Muma Pădurii și cu dragoni,vreau până și la un bal al ielelor acum. M-aș duce chiar și la Zâna Măseluță în vizită, cu toate că mereu e ocupată cu pacienții și mă sperie mereu cu freza ei așchietoare și mirosul de alcool sanitar din cabinetul ei. Bleah, m-am săturat de supă, vreau o friptură de lup!
- Domnule, trebuie să țineți regim, altfel cum vreți să vă însănătoșiți?
- VREAU SĂ IES!
- Dar nu trebuie...
Fericica îl privea mustrătoare în timp ce el se cocoțase pe fereastră, dărâmând draperiile din catifea roșie.
- Ah, măcar de-aș întâlni o fată de care să mă îndrăgostesc, m-aș gândi la ea acum și timpul mi-ar trece mai ușor...
- Măria Ta, știi doar că Albă-ca-Zăpada vrea să vă împăcați, deși...
Făt-Frumos își ridică ochii superb de albaștri către ea:
- Deși?
- Deși... ei, bine, știți doar părerea mea. Nu cred că e îndeajuns de bună pentru dvs. spuse ea, roșind până în vârful urechilor. De fapt, nu cred că este vreo fată potrivită pentru dvs. Sunteți prea bun, prea educat, prea...
- Destul, spuse el, privind-o cu drag. Mi-ai spus odată că singura pe măsura mea ar fi Ileana Cosânzeana, cea care a fost răpită de zmeu.
- O, da, domnule, ea este și nespus de frumoasă, și bună, și blondă... păcat de ea, că trebuie să-l îndure pe zmeu.
- Păi, mă gândeam s-o salvez.
- Ce?
Fericica făcu niște ochi mari și îi îndreptă către Făt-Frumos, care o privea pișicher.
- Da, asta am să fac, cum mă fac bine. Mă duc s-o salvez pe Ileana Cosânzeana, și-am să mă însor cu ea. Ăăă, unde spuneai că o ține captivă?
- În Țara Șosetelor Desperecheate, undeva aproape de fosta mea locuință. Vă pot spune exact adresa, dacă promiteți să vă terminați supa.
Într-o zi, Făt Frumos, plimbându-se prin castel, plictisit nevoie-mare, că nu era sezon de vânătoare, iar balurile erau rare și lipsite de însuflețire ajunse în Marea Sală și ordonă clovnilor să îl amuze și chemă două slujnice să îi maseze picioarele, căci noile cizme din piele de crocodil în rodeau și-l băteau, dar trebuia să le poarte, ca să le arate tuturor cât de bun vânător era. Sorbind din paharul cu mied și privind, când pe fereastră, când la tumbele clovnilor, Făt Frumos ar fi dat orice numai să se simtă mai viu.
După ce-i masară picioarele și i le spălară, parfumară și pudrară, slujnicele îi aduseră o pereche de șosete noi și apretate, dar diferit colorate. Făt Frumos se lăsă încălțat, dar privindu-și picioarele, constată că avea o șosetă de-un fel și una de-un fel, amândouă având însă aceeași frumoasă garnitură cu dantelă, lucrată minuțios. Ușor amuzat și scos din nostalgie, ceru să fie adusă cea care făcuse așa o ispravă, adică Fericica noastră, care primi vestea cu un sentiment de teamă amestecată cu bucurie."În sfârșit a remarcat broderia", își zise ea, plină de speranță. Străbătând culoarele pentru a ajunge în Marea Sală, Fericica se simțea cuprinsă de furnicături, de parcă tocmai ce fusese pișcată de insecte.
Făt Frumos, galant și șarmant ca întotdeauna, o pofti să stea lângă el.
- Cum te numești, fetițo?
- Fericica, Măria Ta.
- Și cu ce te ocupi?
- Cu împerecheatul șosetelor, domnule.
Făt Frumos o privi pe sub genele lungi și dese. Părea o fată ca toate fetele.
- De unde ești, Fericica?
- Din Țara Șosetelor Desperecheate, domnule.
- Și acolo ai deprins acest... hm... meșteșug?
- Da, domnule. Mama mea era spălătoreasă, iar eu o ajutam cu împachetatul.
Lui Făt-Frumos îi plăceau oamenii din popor, și îi plăceau și mai mult oamenii care aveau o poveste de spus. O ascultă pe fată vorbind despre țara ei, despre locurile și oamenii de acolo, despre cum își petrecea timpul și chiar despre cum în fiecare zi îi cosea și îi împerechea șosetele. Făt-Frumos asculta uimit, căci toate lucrurile pe care i le spunea păreau pline de farmec și culoare. Ore în șir discutară despre vreme, politică și ceaiuri, amândoi fiind împătimiți băutori de ceai negru. Seara,Fericica s-a dus în camera ei dansând de bucurie, și adormind, dormi un somn dulce și plin de vise fericite. A doua zi, Făt Frumos a chemat-o iarăși la el. Și a treia zi, la fel. Curând, Fericica a devenit o prezență constantă în zilele nu demult triste și plicticoase ale prințului nostru.
Iar atunci când Făt-Frumos a făcut pojar, Fericica a fost cea care l-a îngrijit. În acea săptămână Făt-Frumos era tare prost dispus și țâfnos. De fapt, se temea că va rămâne cu semne de vărsat pe fața lui albă și curată. Mai într-o doară, îi spuse Fericicăi:
- Ah, ce mi-ar plăcea să pot să ies din castel.
- Dar nu aveți voie să ieșiți din cameră, domnule, puteți să îmbolnăviți toți slujitorii. Și atunci, cine s-ar mai îngriji de castel?
- Vreau să plec, mi-e dor să plec, să cutreier pădurile, să mă bat cu Muma Pădurii și cu dragoni,vreau până și la un bal al ielelor acum. M-aș duce chiar și la Zâna Măseluță în vizită, cu toate că mereu e ocupată cu pacienții și mă sperie mereu cu freza ei așchietoare și mirosul de alcool sanitar din cabinetul ei. Bleah, m-am săturat de supă, vreau o friptură de lup!
- Domnule, trebuie să țineți regim, altfel cum vreți să vă însănătoșiți?
- VREAU SĂ IES!
- Dar nu trebuie...
Fericica îl privea mustrătoare în timp ce el se cocoțase pe fereastră, dărâmând draperiile din catifea roșie.
- Ah, măcar de-aș întâlni o fată de care să mă îndrăgostesc, m-aș gândi la ea acum și timpul mi-ar trece mai ușor...
- Măria Ta, știi doar că Albă-ca-Zăpada vrea să vă împăcați, deși...
Făt-Frumos își ridică ochii superb de albaștri către ea:
- Deși?
- Deși... ei, bine, știți doar părerea mea. Nu cred că e îndeajuns de bună pentru dvs. spuse ea, roșind până în vârful urechilor. De fapt, nu cred că este vreo fată potrivită pentru dvs. Sunteți prea bun, prea educat, prea...
- Destul, spuse el, privind-o cu drag. Mi-ai spus odată că singura pe măsura mea ar fi Ileana Cosânzeana, cea care a fost răpită de zmeu.
- O, da, domnule, ea este și nespus de frumoasă, și bună, și blondă... păcat de ea, că trebuie să-l îndure pe zmeu.
- Păi, mă gândeam s-o salvez.
- Ce?
Fericica făcu niște ochi mari și îi îndreptă către Făt-Frumos, care o privea pișicher.
- Da, asta am să fac, cum mă fac bine. Mă duc s-o salvez pe Ileana Cosânzeana, și-am să mă însor cu ea. Ăăă, unde spuneai că o ține captivă?
- În Țara Șosetelor Desperecheate, undeva aproape de fosta mea locuință. Vă pot spune exact adresa, dacă promiteți să vă terminați supa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)