Crăciun Fericit!

Tocmai am strâns toate vasele, toate paharele de vin (hâc!), toate firimiturile și tăvile rămase în urma mesei de Crăciun. Mă simt obosită, frântă, "bătută cu furtunul ud", cum ar zice Luci... dar fericită. De trei zile sunt într-o stare de continuă alertă, generată de curățenia de casă nouă și pregătirile de pe ultima sută de metri a unui Crăciun în care am pus suflet în toate cadourile de sub brad, în fiecare prăjitură pregătită, în fiecare gest care i-ar putea face să zâmbească pe cei din jur și, mai ales, în fiecare om drag. Sau mai puțin drag.

Pentru mine, momentul în care ușa se închide și muzica se oprește, în care ceilalți se bagă sub pături, aceasta este clipa în care pot să răsuflu, în timp ce spăl vase și cânt fals un colind, sau fredonez ceva vesel. E liniștea care se strânge într-un singur loc în tine, se cuibărește și te face s-o iubești. Îi vezi pe cei dragi dormind, sau chiar sforăind, și tu moțăi într-o ultimă încercare de a rămâne treaz să te mai bucuri puțin de această clipă.

Sunt un om fericit în mod voit. Aleg să fiu așa.

Și aleg să sufăr pentru o clipă de sinceritate. C-așa cred eu că e bine. Când o să mă lovesc mai tare, atunci poate o să schimb strategia. Până atunci, aia e, cum ar zice M.

Și aleg să încerc să te fac fericit. Și nu perfect.

Călărași-ul e un oraș mic și trist.

Dar eu sunt mare și fericită.

Crăciun Fericit!

What a woman is thinking about when wearing a tight skirt

What the fuck am I doing? WHAT. THE FUCK. AM I. DOING.

Keep it in your pants, you douchebag.

Owwww, you're cute. Aha, knew there's something wrong with you.

I wonder if I'm walking funny in these shoes.

Shit, I'm walking funny in these shoes.

Is my skirt too short?

By the looks of this old lady, my skirt is too short for the last century. So totally compliant with our days.

I'm late. Oh I am soooo late.

Dum de dum de dum de dum - O la la la - Na na na na naaaaaaaaa.

Fuck yeah, I am totally strutting this skirt.

Christmas blues, alcohol and old boyfriends

Să pui titlul Christmas blues, alcohol and old boyfriends în această perioadă echivalează cu Sex and violence în restul anului.
Treaba e că am o stare de moleșeală psihică amestecată cu niște swing-uri de mood de toată jena, totul pe un fond de depresie adâncă și de neînvins. De ce? Păi vine Crăciunul. Așa și? Iar sunt singură. Păi cum? Așa se întâmplă în fiecare an. Da, dragii mei, azi am realizat că-n toți anii mei mulți (ai naibii) de viață, n-am petrecut niciodată un Crăciun cu un significant other. Azi m-a lovit în cap, în timp ce încercam să pun o etichetă cu ce conține depresia asta a mea direct pe borcanu' cu tristețe.
Și-uite-așa, la sfârșitul unei zile care a trecut cu trenul peste mine, mi-am turnat în pahar ceva de suflet, că vorba aia, dă-mi, Doamne, tărie. Și Dumnezeu mi-a dat.
În altă ordine de idei, ieri mi-am amintit de primul meu prieten. Vaaaai cât de frumos o să spuneți. Nu. Nu a fost frumos, că m-a marcat. De ce? Păi era un geek și jumătate. Ne-am cunoscând rezolvând o problemă la fizică și ne-am certat în privința metodei prin care amândoi (!) ajungeam la același răspuns.
Da, am nimerit amândoi în aceeași bancă la Olimpiada de fizică apoi. Și mă aștepta în fiecare sâmbătă când ieșeam de la cursurile cu clasa județeană de excelență la fizică. Și mă alinta Arhimede. Și da, i-am făcut cadou o jumătate de inimă - pandantiv, pe care bineînțeles că amărâtu' și dragul de el a purtat-o zi de zi la gât.
De atunci, fără să vreau, mi-am creat un stereotip: geeks are my thing.
I once fell for a guy just because he had a Nirvana top with Albert Einstein on the back. Lame.
Și nu-mi dau niciodată numărul de telefon unui tip pe care abia l-am cunoscut fără să îl fac să calculeze măcar o funcție pentru a obține cifrele componente. Și trebuie neapărat să-mi cadă plombele când începe să vorbească despre robotică, mașinării, funcții matematice, arhitecturi de servere și limbaje de programare. That's the road to my heart.
So, Chirstmas blues. Checked.
Alcohol. Checked.
Old boyfriends. Cheeeeecked.


Song to go with the mood:

vine Crăciunul!

vine Crăciunul și colindele îmi cântă la fereastră, în căști și prin cap. am agățat beteală prin brad, prin păr și prin oameni. mi se strânge inima când mă gândesc că e primul Crăciun fără mama, dar am așa de multe lucruri pentru care să zâmbesc că nu pot lăsa singura notă falsă să-mi strice toată melodia.
în fiecare an, perioada aceasta îmi dă o energie pozitivă naturală și autentică, pe care o folosesc la maxim. mă simt ca un foc de artificii. îmi place să alerg după cadouri, să fac ceva cu mâinile mele pentru cei dragi, indiferent că e vorba de prăjituri, decorații sau pur și simplu un ceai. căldura oricărui gest mă învăluie în veselie, parcă aș fi mâncat 3 cutii de bomboane cu ciocolată.

în fiecare an, parcă plutesc printre mii de motive să zâmbesc. că e o plimbare prin frig și ger cu sora mea, în care împrăștiem voie bună, bomboane, îmbrățișări și zâmbete trecătorilor, că e un colind descoperit de curând, sau ceștile cu reni și fulgi de zăpadă, volumele Harry Potter pe care le citesc în fiecare an în această perioadă, reprezentând propriul meu cadou și cel mai bun dintre toate, că sunt momentele pline de culoare din jurul bradului și privirile furișe pe geam să vezi dacă ninge, gândurile bune îndreptate către cei mai puțin fericiți, parfumul de portocale și scorțișoară care plutește în căldura aproape moleșitoare a camerei mele, sau vechiul și clasicul playlist de colinde cu Sinatra și Celtic Woman, iubesc perioada aceasta.

promit să fiu cuminte și să împroșc cu voie bună orice Grinch care îmi iese în cale.

playlist de Crăciun, cu mere coapte, nuci și scorțișoară, gata scos din cuptor: http://www.youtube.com/playlist?list=PLhcnHz5xhl2qULO56RWpbm5ZU15IBuwqN
a se servi cu vin fiert și biscuiți :)

1001 Oameni buni și frumoși. Episodul 4: Luci

tu ești cafeaua cu lapte, răsăritul pe care îl văd din cort, printre gene somnoroase, ești nisipul și algele din păr, ești rock-ul din căști, ești jazz-ul de la 4 dimineața, când localul se închide, ești omleta de la micul dejun, salata de la prânz și ciocolata de la cină, ești plimbarea de care te bucuri pe frig și vânt, când alergi după ratb și-l prinzi, când cumperi lucruri de care n-ai neapărată nevoie, dar care te fac să te simți bine pentru că sunt drăguțe. ești casiera plăcută de la relații cu clienții, ești clipa în care te simți ușurat că ți-ai recuperat telefonul uitat de 5 minute într-un bar întunecat, ești veselia de pe strada gri și înțesată de oameni triști și apăsați de griji, ești bradul de crăciun făcut din sticle de bere, ești zacuscă pe pâine tu, cu roșii adevărate, bio. ești bicicleta lucioasă din vitrină, fata frumoasă cu umerii slabi și goi, orbul de la metrou care îți zâmbește, ești grija aia pentru cei din jur, când vrei să ajungi acasă la timp să faci ceva repede de mâncare și un ceai pentru că vei avea musafiri, ești botoșii pufoși și călduroși purtați pe ger, ești o țuică fiartă cu boia dulce, piper și scorțișoară când ești răcit-cobză. ești motivul pentru care ies în oraș deși n-am chef, ești râsul isteric din locuri publice și gluma la care nu te prinzi din prima. ești îmbrățișarea strânsă care te înăbușă pentru că te ia pe nepregătite și nu apuci să-ți tragi sufletul.

eu sunt cea care dă cu aspiratorul pe stomacul gol, sunt cea care uită unde îi sunt cheile și telefonul, care se întoarce din drum pentru că a uitat instalația de brad pe care vrea să o returneze, sunt indecizia între pungile de plastic și pungile de rafie când ești la casă și trebuie să achiți, sunt rochia de culoarea liliacului pe care uit să o spăl, sunt cutia de cadouri improvizată, întârzierea la întâlnire, confuzia, disonanța, tristețea din mijlocul veseliei, miezul bucuriei din depresie, utilitatea întruchipată a melancoliei, ultimul metrou prins în grabă, asta sunt. eu sunt cearta din miez de noapte, rimelul întins și picurat în ceașca de cafea, sunt copilul nedreptățit de lume, incapabil să găsească vinovați, incapabil să accepte incorectitudinea, inadaptat și respins. sunt cea care plânge pe o bancă din parc la 2 noaptea, dârdâind de frig. sunt îmbrățișarea strânsă care te înăbușă pentru că te ia pe nepregătite și nu apuci să-ți tragi sufletul.

25 de lucruri despre mine (listă veche și începută prin vară)

Am descoperit această listă cu lucruri despre mine.
Ca o adevărată egocentrică ce sunt, validez lista și v-o pasez la analizat. To be continued, dacă am chef.
1. Îmi place să spăl vase.

2. Îmi place să cânt atunci când spăl vase.

3. Îmi plac înghețata și morcovii. Mă tot întreb când o să apară înghețata de morcovi.

4. Sunt berbec.

5. Beau doar bere neagră. Silva Neagră.

6. M-am îmbătat de 2 ori în viață și tot am putut calcula determinanți de matrici.

7. Cât am fost mică, mi s-a părut că sunt ciudată pentru că îmi plăceau pisicile. Credeam că am să îmbătrânesc pe loc dacă am să recunosc asta cu voce tare. Și îmi era o teamă groaznică de câini.

8. Până acum 4 ani, nu purtam fustă. 

9. Într-o zi minunată de vară, mi-am izgonit toți pantalonii de acasă.

10. Acum am doar o pereche de blugi pe care îi port rar spre niciodată.

11. Tot în aceeași perioadă am decis că fără make-up nu o să-mi mai arăt mutrișoara în mulțime. Încă mă țin de cuvânt. 

12. Nu folosesc fond de ten decât dacă îl amestec cu 3 pătrimi cremă hidratantă. Ca la Dove, numai că pe bune :)

13. Nu foloseam ruj până acum jumătate de an. Sau dacă o făceam aveam senzația că semăn cu Bozo the Clown.

14. Mi-ar plăcea să învăț să conduc o barcă.

15. Nu mă gândesc să conduc mașină.

16. Nu merg pe bicicletă. Am căzut în cap când eram mică și de aici o grămadă de necazuri.

17. Am senzația că dacă aș învăța să conduc, aș ajunge să am ochi de bufniță. 

18. Iau decizii foarte. Foarte greu sau foarte ușor.

19. Am luat o amendă RATB pentru că mi-a expirat abonamentul exact în ziua în care plecam din București.

20. Am luat amenda RATB în ziua primului meu salariu.

21. Scrisul meu de mână seamănă atât de bine cu al prietenei mele din liceu, încât puteam copia foarte ușor. Eu făceam problemele, iar ea copia teoria.

22. Nu-mi place să stau acasă mai mult de o săptămână. 

23. Beau foarte multă apă.

24. Nu beau suc decât dacă sunt într-o situație specială. 

25. Nu sunt bună la ținut minte chestii în general, așa că mereu țin 2 agende după mine, cu 20 de nuanțe de post-it-uri, cu 10 alarme pentru taskuri importante.
Cam atât pentru moment.
Să fiți cuminți!

Cuvinte

Când e vorba de cuvinte, nu poți avea niciodată prea multă grijă.

Când e vorba de muzică însă, e atât de simplu.

În seara asta am tras draperiile albe, cu flori, și perdelele și m-am uitat la parcul înghețat ce își arunca razele pale peste blocurile din jur. Toate luminile erau aprinse, doar eu tăceam în întunericul ce-mi devenise tovarăș.

Am admirat zăpada, ascultând Rob Pattinson.

Depresiv, ai spune tu.

Știi că sunt studii care demonstrează că muzica tristă ne face mai fericiți?

Poate de-asta zâmbesc inexplicabil de mult.

Mie Rob Pattinson îmi amintește de sutele de seri petrecute pe geamul camerei de cămin, seri cu parfum de ceai ieftin, de mâncare, de detergent și balsam de rufe, de aer proaspăt, rece... era mult prea cald, așa că mereu stăteam cu geamul deschis. Și mă gândeam că mă privești de undeva de departe, pe fereastră. Și vezi cât de singură sunt, cât îmi e de dor de mama, cât aș vrea să pot să dorm în unele nopți, cât de mult îmi doresc uneori să tresară măcar un sunet, măcar o voce, măcar o amărâtă de notă să răsune în clădirea asta...

Câteodată îmi imaginez că sunt doar o imagine creată de tine. Atunci sunt cel mai liberă. Pot să mă joc de-a ce vreau eu și toate-mi sunt pe plac. Imaginația ta este lumea în care evadez și pot fi eu.

Alteori mă proiectez prin ochi dragi, verzi, căprui, negri. Și-s liberă, dar nu le aparțin. Ție pot să-ți fiu. Lor nu.

Poate ar fi cazul să trag draperiile, dar cred că încă nu te-ai săturat să mă vezi după atât de mult timp. Iar mie mi-a fost dor să scriu. Să scriu și să ascult muzică depresivă, în timp ce arunc câte o privire pe fereastra înghețată, să-mi văd chipul reflectat în ger și ninsoare. Și pe tine, fericit că mă întorc mereu în brațele tale care mă înlănțuie în libertatea de a fi eu, cea imperfectă, cu toate bucuriile și visele, decepțiile și zâmbetele.

Când e vorba de cuvinte, nu poți avea niciodată prea multă grijă.

Când e vorba de muzică însă, e atât de simplu.

Rob pattinson - Never think
   
 Asculta  mai multe  audio   soundtrack

Ai o lacrimă în bere!

Mi s-a tăiat azi respirația în timp ce ascultam Wild Side of Life și mi-am amintit de atunci când îți cântam If you lose me, tot de Freddy Fender. Și ai făcut mișto de mine.

Și-așa că azi am ascultat aproape toate melodiile care îmi amintesc de tine. Ce-a ieșit? O mică depresie în tema "Dacă există o singură persoană pentru fiecare dintre noi?" și bineînțeles, mult Sinatra. Tu știai că avem un întreg album de Sinatra ale cărui melodii au însemnat, în mod separat, ceva pentru noi?

Nu știi, nu? Eh. 

As the colours fade away.

I see myself differently.
I see the bruises, the flaws, the irregularities, the deficiencies and weaknesses dancing in livid gray on my soul.
I see flaws on my skin, the dark circles around my eyes, the first wrinkles that pucker my face in tiny fine folds.
As the colours fade away, I see me, with all emotions and all reason on a puzzle so easy to read that the missing pieces don't seem to count.
As the colours fade away, I remain a countour, defining all that I was, all that I am, all that I'll ever be.

And it's safe to bound myself to shapes and limits, in the brighter and darker shades that reveal me now.

I question the Universe's decision to put me on Earth when I was born

Știți diminețile acelea în care soarele strălucește, păsărelele ciripesc printre copacii pictați în culori aurii de toamnă, iar vântul adie cu parfum de frunze și cafea cu lapte și biscuiți?
Ei, azi e una din zilele acelea în care afară e frumos și senin ca-n Mordor, ciorile croncănesc prin copaci golași și zgribuliți, iar în aer plutește un miros de parizer cu usturoi.
Nu-mi place să car chestii. Bine, cui îi place? Dar mie chiar îmi displace să car chiar și o cartelă de metrou. Prefer să-mi iau un gentoi mare cât mine și s-o port pe umăr cu eleganța cu care ai purta un sac în cârcă. Dar ce te faci când până și sacul are fund și nu-ți mai încap cele 1000 de chestii și chestioare pe care trebuie să le iei luni de dimineață după tine la birou?
Să revizuim lista cu "must-have" al acestei zile de 14 pe care eu îl cred a fi un 13 sub acoperire:
- una bucată laptop de 3kg; mă rog la Dumnezeu să-l bușesc odată și bine; văzând însă cât de rezistent e la intemperii și la capriciile mele, am cam prins drag de el.
- una bucată geantă cu portofel, NG de luna asta, gumă de mestecat și o oglindă pe care o țin după mine degeaba.
- una bucată cadou pentru fosta mea șefă.
- una bucată pachețel, că suntem fată gospodină și pretențioasă; vrem să mâncăm sănătos.
- una bucată bere Orval de Belgia, cadou pentru A.

Prima greșeală: cum nu sunt o caracatiță și am maxim două mâini, am decis să pun berea în geantă și punga cu pachețelul în aceeași geantă cu laptopul.

A doua greșeală: la un moment dat m-am încurcat în eșarfă, căști și genți, așa că am pus și cadoul șefei și eșarfa în geanta cu laptopul.

Rezultatul:
- am o geantă din care curge bere. ce-i drept, e de calitate. berea.
- laptopul, eșarfa și cadoul șefei miros a sosul de iaurt cu usturoi cu care asezonasem eu cuminte pieptul de pui...

Soluții:
- new bag. old bag out.
- înmuiem laptopul în spirt. dacă nu scot mirosul, măcar o să am un laptop vampire-proof. cred că era singura măsură de securitate care-mi lipsea.
- eșarfa o salvez dacă o țin în apă cu balsam.
- "Șefa, știam că îți plac produsele tip SPA. Tocmai ce au descoperit beneficiile dermatologice ale usturoiului și le-au incorporat în cel mai invoativ produs de pe piață. :D"

That's about it.

O zi mai frumoasă decât a mea tuturor!

Alexa

Aripi de fluture

E-atât de ușor să străpungi liniștea deplină a nopții, atât de ușor și de dulce. E ca o tentație care îți dă un strop de siguranță, îți ostoiește teama că ești singurul om în viață, singurul care străbate noaptea.

E-atât de ușor să te lovești de toate lucrurile inutile pe care le-ai strâns în timpul în care nu ți-a păsat ce aduni, ce aduci și ce lași acasă. E ușor să le strângi pe toate la un loc în ziua în care te hotărăști să faci curat, să le dai foc și să uiți că au existat.

E-atât de ușor să ștergi un număr de telefon. Doar un buton distanță. DELETE.

E simplu să te trezești într-o dimineață îngândurat și apăsat de o existență monotonă, repetitivă, în care te regăsești odată cu primele riduri, cu primele fire albe, cu ultimele clipe... Iar undeva, într-un colț năpădit de praf și întuneric, se află ele, amintirile, dovada vie a faptului că ai pășit în viață, că inima ta a bătut. și a bătut în ritmul inimilor pe care le-ai atins. 

E simplu să îți pierzi cheile. Să-ți uiți eșarfa sau abonamentul de transport, sau chiar și portofelul. 

E-atât de ușor uneori să ne lăsăm ochii acoperiți de vălul ignoranței. E-atât de ușor să te înglodești în nepăsare până treci în neștiință și-apoi în neființă.

E-atât de ușor.

Ca atunci când rupi aripile unui fluture. Atât de ușor, încât atunci când îl prinzi și-l simți nemișcat, aproape paralizat, strâns de degetele tale, te îmbată atracția gestului. De a distruge, de a face viața să se oprească... Îmbietorul impuls te face să-l contempli și vezi, vezi cât e de speriat și sfios. Atât de speriat, că nu-și lasă nicio celulă să tresară... Și-o clipă de disperare mută îi umbrește scurta existență.

E-atât de ușor.

Din suflet, despre Roșia Montana

Aș putea să scriu despre 1000 de subiecte și 1000 de oameni. Aș putea compune poezii, la fel cum aș putea chiar să fac review-uri de produse și servicii IT, cu toate specificațiile tehnice ca la carte. Științe ale naturii, politică, bancuri, modă, muzică. Cred că reușesc să scot cel puțin de un eseu. Argumentativ chiar.
Can-can și vedete autohtone nu prea cunosc decât din pamfletele ocazionale ce-mi pică sub nas.
Aș putea să scriu despre bărbați. Un ghid al relațiilor.
Tratate de psihologie pe tema depresiei generației Y.
Politici nucleare.
Cu puțin ajutor, scot și un articol despre ultimul meci al Stelei. Calitativ ridicat în comparație cu gazetele de așa zisă specialitate.
Dar nu, aleg alte subiecte pentru care să bat din taste și să beau cafea ieftină.
Nu pentru că celelalte ar fi sub demnitatea mea, ci pentru că am rămas impresionată profund de procesul de conturare a unei prime forme de conștiință națională colectivă. În sfârșit, pluricelulară.
Cum a apărut să viețuiască această idee în inimile unor oameni care se privesc indifereți în tramvaie, care nu își zâmbesc pe stradă, care oftează la unison la cozile supermarketurilor cu marfă proastă, dar scumpă?
A fost de ajuns ca o mână de oameni să observe intențiile manipulatoare și dezinformatoare ale mijloacelor media, veșnicul canal de revărsare a gunoiului politic, gunoi care curge în șuvoaie peste noi și ne modelează sau ne îngenunchiază. A fost de ajuns o campanie de publicitate mincinoasă născută din aroganța de a ne cosidera gata proști și pregătiți de încă o lovitură. Asta, și niște forțe ale ridicolului celui mai hidos, care au pictat chipuri monstroase tuturor celor care au vândut fizic și moral Roșia Montana.
Sunt doar un om, dar greața stârnită în fața argumentelor subțiri ca gheața în favoarea proiectului m-a făcut să simt cea mai adâncă indignare. Iar repulsia m-a îndemnat la acțiune. Am participat din tot sufletul la mișcarea de protest. De ce?
Pentru că vreau să cred că sunt un om cu demnitate și bun-simț. Ori opusele lor defilează pe la posturile TV, propovăduind beneficul proiectului Roșia Montana și minunăția RMGC.
Pentru că sunt om fără prea multă răbdare, dar cu mult spirit de auto-conservare și supraviețuire. Dacă un lucru mă irită, nu voi reacționa atât timp cât este contrar integrității mele fizice și morale.
Pentru că mă uit în ochii bătrânilor mei și văd tristețea pe care regimurile anterioare le-au încrustat-o adânc și ireversibil.
Pentru că mâinile părinților mei și ai părinților părinților mei sunt brăzdate de linii adânci și aspre, semn al unei munci grele, mistuitoare, dar cinstite.
Pentru că văd flori ofilite în lipsa oxigenului sufletesc al celor mai mari, a luminii înțelepciunii și a hranei pământului lor strămoșesc. Acesta este spiritul tinerilor și copiilor noștri, flori care se ofilesc încet în mocirla creată de actualul sistem politic, întreținută de robia propriilor părinți.
Pentru că fac parte din produsul zilelor noastre, din această mare de suflete mutilate de o Românie în care te naști și crești orfan.
Pentru că unitatea este primul și cel mai important pas pentru ieșirea din acest impas istoric.
Și pentru că mai sunt sute, mii, milioane ca mine.

Această încercare este o bucurie pentru mine. Ne-a adus în pragul trezirii dintr-un lung și greu coșmar al indiferenței și neștiinței.
Voi reveni și voi puncta din nou asupra acestui subiect cu mintea mea de femeie de 25 de ani, corporatistă și defectă. Dar voi vorbi dintr-un suflet sincer și iubitor de pace și de oameni.

Vă mulțumesc,
Alexandra

povestea cea tristă a lui Săndel-Păhărel

În bucătăria lui SuperGirl, Săndel-Păhărel îi arunca deja ocheade dulci Ceșcuței-Alinuța, așezată în dulapul de jos cu toate ceainicele și ceșcuțele educate și stilate.
Cum era doar de sticlă și din el se bea doar bere sau ocazional Pepsi Light sau Cola Zero, Săndel-Păhărel era silit să stea la grămadă cu toate paharele și cănile, unele chiar ciobite sau, mai rău, crăpate.
Pe deasupra, în corpul lui de sticlă se ascundea un mare timid, așa că nu prea îndrăznea să îi mărturisească Ceșcuței ce simte în rarele ocazii atunci când se întâlneau și stăteau la coadă să fie spălate cu detergent și apă caldă.
În ceea ce o privește, Ceșcuța era și ea, în secret, îndrăgostită până peste cap de Săndel-Păhărel, așa transparent și cristalin cum era el. Dar n-ar fi făcut un prim pas nici să o pici cu ceară... ceea ce s-a și întâplat odată, când SuperGirl a avut pană de curent și n-a nimerit o cană mai de Doamne-ajută prin bucătărie.
Așa că își aruncau amândoi adesea priviri și uneori chiar își zâmbeau pentru o clipită sau două.
Într-o zi, ibricul băgă de seamă de ce se petrecea și se duse glonț la Săndel-Păhărel:
- Amice, dacă ți-a căzut cu tronc Ceșcuța, de ce nu încerci să intri în vorbă cu ea?
- N-aș ști ce să-i zic și m-aș bâlbâi îngrozitor! Nu știu ce o să mă fac...
- Stai fără grijă, prietene! Am o soluție care o să te salveze de toate necazurile. De ce nu încerci să-i scrii o poezie?
- O poezie? Să știi că nu e o idee chiar atât de rea... Numai că n-aș știi cum să i-o trimit.
- Nu fii zevzec, i-o înmânez eu personal și îi zic că e din partea ta! Ce zici de asta?
- Ei, asta e o idee excelentă! Mulțumesc, prietene!
Zis și făcut. Săndel-Păhărel se apucă de înșirat versuri... despre cât de dulce este cafeaua neîndulcită pe care o beau oamenii cu Ceșcuța-Alinuța, despre bulinele care seamănă cu niște confetti strălucitoare de pe poalele rochiei ei, despre alunițele ei ca niște pete de cacao și mai ales despre ochii ei negri care contrastau atât de minunat cu pielea ei de porțelan.
A doua zi, ibricul s-a și înfățișat la dulapul de jos al ceșcuțelor pretențioase și prețioase, unde Ceșcuța Alinuța abia își aștepta cafeaua cu lapte obișnuită. Făcu niște ochi mari cât cepele când ibricul îi înmână un plic alb, fără nicio recomandare.
- Ce-o mai vrea și ăsta așa de dimineață? se întrebă ea, nemulțumită și fără chef.
Se înțelege, cafeaua încă nu se servise.
Zevzecul de ibric, căci asta și era, îi dădu plicul și uită, aiurit cum era, să îi zică din partea cui era plicul. Ce-i drept, se și grăbea, căci trebuia să ajute la prepararea micului dejun și SuperGirl deja în căuta de 2 minute.
Ce gafă! Căci Ceșcuța-Alinuța citi poezia și rămase impresionată de profunzimea versurilor, al căror autor îl consideră din start pe ibric, și în niciun caz pe Săndel-Păhărel, de care uită pe loc!
Și din această clipă, Ceșcuța-Alinuța nu mai avu ochi decât pentru ibric, în timp ce Săndel-Păhărel deveni tot mai trist și mai abătut. Atât de mâhnit era, încât începu să viziteze debaraua sticlelor de vin.
Și l-am găsit împrăștiat pe gresia din bucătărie azi de dimineață. Probabil a încercat să sară de pe raft în dulapul de jos al Ceșcuței.
Și m-am tăiat în inima lui spartă în mici bucăți ca niște ace de sticlă.

warm and cozy (călâi și bun de culcușit)

De tine nu m-am îndrăgostit, nu. Tu mi-ai picat cu tronc, zdrang și bang. Și n-aș putea zice că am fost cu capul în nori de fiecare dată când eram împreună. Pentru că pluteam printre stele verzi, de la sutele de stâlpi pe care îi încasam mergând pe stradă și gândindu-mă la tine, scriindu-ți mesaje.
Și nu te voi uita niciodată. Dar am așa un hunch că o să fac Alzheimer la bătrânețe.

nu traversa acum

că-i roșu. și mai vine și o mașină.
nu pune cortu' acum, proasto. vine furtuna, hai de-aici!
nu te mai uita la telenovele, nu vezi că plângi ca tâmpita de Marimar din orice?
nu mai mânca înghețată la 2 noaptea în loc să dormi.
nu te mai gândi la tot ce simți că ce simți tu acum e doar plictiseală și ignoranță.
nu te mai îngrijora de fiecare dată când rămân fără baterie la telefon.
nu sunt urși în pădure, m-auzi?
și nu te mai analiza atât. ce te tot chinui să raționezi, să simplifici și să raționalizezi. ești femeie, deci poți să fii irațională și să ai cea mai bună scuză din lume.
nu-ți mai frânge mâinile și nu-ți mai roade unghiile. zici că ai unghii de copil plecat la făcut turte din pământ, așa ciunte sunt.
te gândești prea mult la el, iar eu... eu mă gândesc prea mult la tine.
la cum ți-aș săruta mâinile alea de copil și ți le-aș măsura în palmă.
la cum aș face și matrici și determinanți pentru tine. cum aș trasa drepte în părul tău și te-aș ajuta să cauți sensuri sub pietre.
te-aș duce și la munte și de viteaz ce sunt, aș pune cortu' de unul singur. și-aș învăța o grămadă de tehnici de supraviețuire, doar-doar te-oi impresiona.
și n-aș mai pleca de acasă fără încărcător. și te-aș suna încontinuu, obsesiv compulsiv. tu să fii la celălalt fir și să fii plictisită și moale, iar eu să-ți înșir povești cusute cu ață albă de când am fost la pește și am prins un somn de o tonă.
și să te iubesc în toată ignoranța aia a ta.
ți-aș ascunde înghețată în congelator în fiecare zi și te-aș trezi în miez de noapte să te fac să uiți că ții dietă.
m-aș uita cu tine și la Betty cea urâtă, înjurându-te printre dinți că pierd iar sferturile UEFA.
dacă tu vrei să punem cortu' pe ploaie și vânt, n-ai decât să mă privești odată cu ochii ăia de copil. zemoși și negri ca zilele mele lângă tine.
și nu traversa acum, nu vezi că vine mașinaaaaa... au.

când începe muzica de sfârșit de film

undele seismice din inima mea au atins cote mult prea înalte să mai am pretenția de a avea coerență, deși o doresc așa cum nu am făcut-o decât în câteva rânduri. simt cum îmi tremură mâinile și dacă aș vrea să scriu, n-aș putea.
așa că pun aceleași mâini păcătoase ce au mângâiat nisipul, ce au gustat sarea mării, ce au atins cerul și ți s-au cuibărit în palmă, ce te-au dezmierdat, le pun să despletească încâlcitul meu cuget la fel de nestatornic ca și inima-mi de femeie.
am atât de multă fericire și atât abandon că aș putea pune toate deziluziile în globul viselor și le-aș numi binecuvântări.
am simțit fericirea azi. și lacrimi negre au curs cât să te spele de păcate, să te curețe de suferințe.
am atât de multe amintiri care îmi asaltează memoria, încât îmi simt cugetul greu și îmbâcsit, dar tare și proaspăt. simt pașii de pe munți în tălpi și ochii în soarele ce răsare din mare.
am simțit plictisul zilelor de vară, în care stai încuiat în casă, pierdut într-o carte bună și încă șifonată de nisip și apă sărată de mare.
am simțit amorțeala unei căderi amortizate de anticipare. dar parcă mă simt mai ciobită decât mi-am imaginat că aș fi putut fi în urma ta.
dar acum simt cum tot ce am crezut, sperat, anticipat, calculat, analizat, totul... s-a spart. în milioane de cioburi strălucitoare care mă orbesc și mă fac să tremur de indignare, de durere, de furie. și ochi-mi stau să-mi inunde obrajii în valuri sărate și limpezi, cu gust dulce-amar. căci am atins și fericirea, și păcatul, și durerea, toate cu singura mea aripă. ochii, ei mă dor. ai mei, ai tăi, ai părinților mei, ai oamenilor dragi, ai lumii întregi.

pentru ea nu contează că ai rănit-o. minte. e o mincinoasă mică care încearcă să te salveze pentru că te iubește ca o proastă. te-ar salva și ți-ar găti o viață și ți-ar spăla șosetele fericită. pentru că te iubește curat și fără speranță. și minte ca să te iubească. așa cum aș face și eu, dacă aș mai putea minți. aș fi ea, dar doar pentru tine.
mi-e greață. și mi s-au aprins venele de ciudă și mi-am simțit mintea incandescentă de la furia ce mă străbate în convulsii scurte, violente. eu nu pot să mint. eu nu vreau să mint. eu prefer să te urăsc, să arunc cu cuțite de foc. să-ți scot ochii și să mușc din tine. furie de femeie.
sunt furioasă că am făcut un pas înafara cercului pe care mi l-am trasat acum ceva vreme, când am analizat și calculat căderile pe care pot să mi le permit din când în când. e și normal să-ți iei măsuri de siguranță după ce ai căzut atât de mult și de tare încât ai uitat cine ești și de ce ești.
și iată-mă într-o nouă dimensiune, în care te-aș împușca dacă aș avea cu ce. și te-aș aduce apoi la viață, doar ca să mă pedepsești pentru crima de a te fi iubit o secundă. două secunde, ca să fiu sinceră.
ea recunoaște că a pierdut. eu nu pot. și mă întreb dacă teama de nesinceritate e mai amară decât gustul unei alte căderi. mă simt înfrântă fără să fi luptat. ca atunci când pierd la jocuri care nu-mi plac.

aceasta nu este o scrisoare, este momentul meu de liniște

S-a bătut mult din taste despre studenta plecată la Londra. Știți majoritatea dintre voi cazul cu scrisoarea... ne-pierdută. Mi se strânge inima de câți oameni au sărit cu piatra în mână, să-i dea o lecție fetei, să elucideze pe alții care văzură, dar nu pricepură, și bineînțeles, să își exprime dreptul la liberă exprimare.
Nu-i plânge nimeni de milă Mariei aici, ce-a scris și cum a scris e treaba ei. Dar e parcă lumea prea încrâncenată, prea se grăbește să judece, prea repede ne crește tensiunea.
E mare grădina Domnului, dar nici cu grădina Facebook-ului nu mi-e rușine. Apăi, la câte năzbâtii mi-a fost dat să văd, nu mă mai miră nimic. Și totuși, totul pornește de la o libertate prost înțeleasă.
Ești liber să te exprimi, zic ei. Da, exprimă-te, dar nu jigni. Că faci un drum până la Codul Penal și vezi acolo că insulta și calomnia se pedepsesc.
Și-apoi, e chestie de gust să știi să-ți exprimi opinia fără să creezi vâltoare în inima altora. Să știi să fii elegant, să acționezi cu diplomație, să te împrietenești cu argumentul, asta zic eu că sunt marile comori ale omului elevat.
Deci dreptul acesta la liberă exprimare este grevat de anumite limite, care țin de bună creștere, de educație, de omenie și chiar de legalitate.
Când am văzut status-ul Mariei pe Facebook acum ceva vreme, nu m-am bucurat, dar am încercat să înțeleg ce se află în spatele lui. Este imposibil să nu-ți fie greu când te îndepărtezi de vatră și familie. Iar apoi, tentația de a partaja anumite emoții și trăiri puternice este mare. Mai ales când mijloacele sunt atât de la îndemână. Așa că e de înțeles că și-a vărsat oful în văzul nostru. Greșeală omenească judecată de mii de români.
Unii au contestat conținutul așa zisei scrisori, venind cu idei și argumente. Alții doar au dat cu pietre. Iar apoi, mai sunt oameni care au făcut un colaj de idei frumos susținute și pudrate cu un simț ascuțit al argumentării, dar printre care am descoperit și noroi mult. Au atacat persoana orbește, confundând-o cu ideea. După cum zice și cântecul "nu se poate și noroi, și stele". Și găsești destul noroi să îngropi România în ce s-a scris până acum.
Mi se pare dezolant faptul că de la pura exprimare a unor idei, în mod brut și natural, s-a ajuns la denigrare publică. Mi se pare trist că au sărit atât de mulți nu doar cu contra-argumente, dar și cu multe insulte și cuvinte dure ascunse de frustrări latente. Unii au uitat să încerce să înțeleagă în loc să judece. Mă întreb dacă îi mustră cugetul.
Și ca să închei, pot să merg atât de departe cât să rezum acest caz în doar câteva cuvinte: cine este fără de păcat să arunce primul piatra. Mi se pare o idee bună să reflectăm măcar din timp în timp la aceste cuvinte.

4 years time

Pe principiul "hai să condensăm timpul și să zburăm fericiți" am reușit să zipp-uim o mulțime de momente frumoase în doar 2 zile de vis.
Aventura a început cu wake-up call-ul lui Cati. Evident că eu nu mi-am auzit alarma și drept urmare, am plecat cu o oră și ceva întârziere la Gura Râului unde, după câteva ore de somn și de mers cu mașina, ne aștepta ceata lui Pițigoi.
Și-am purces, temerari și tineri, către Arka Park, unde ne-am cocoțat și julit și jucat până n-am mai putut. Și m-am dat pentru prima dată cu tiroliana. Înafară de câteva julituri în genunchi și în coate, nimeni n-a plâns după mama. Înafară de Daviduț.
Întorși după război, ne-am pus, neică, pe cântat. Vlad mi-a făcut poftă de Taxi și Andrieș, iar Simi mi-a adus aminte de o melodie dragă de la Noah and the whale. And it was sun, sun, sun and fun, fun, fun.
Ostoiți de grătarul regesc, ne-am pus și mai abitir pe cântat. Ce-a ieșit, nici nu vă puteți imagina.
La crăpatul zorilor, dormeam claie peste grămadă, dar fericiți. Și tot așa am rămas când ne-a ciocănit soarele în geam și-am început alinierea pe lângă chitare și pe lângă micul dejun arhaic: roșii de grădină cu brânză de țară și pâine ardelenească.
Să vă zic că am crezut că portul popular de duminică și la zilele de sărbătoare este doar un mit?
Ei bine, m-am înșelat. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am înșelat. Cu acești doi ochi ai mei am văzut oameni pe ulițele din Gura Râului purtând fote, catrințe, ii și pălării tradiționale, respectând sfânta zi de Duminică și canoanele strămoșilor.
Dragii mei, mi-a stat inima. Mi-a stat în frumosul Sibiu și în fermecătoarea Sighișoară.
Dacă în Sibiu m-am uitat lung la Palatul Brukenthal (pe care sper să-l vizitez destul de curând), în Sighișoara îmi venea să pup pietrele (chiar și pe cele de mormânt!), așa de pe sufletul meu este cetatea colorată, plină de flori și soare, pompând istorie și viață prin toți porii.

Și chiar dacă sunt obosită și am febră la mâini (de la parcul de aventură) și la ochi (de la minunățiile pe care le-au mângâiat), nu voi da log off acum. Mai am câteva pagini din "Iubita mea, Sputnik" de Murakami. Un singur cuvânt îmi joacă pe buze. Fericire.

PS - Am promisiunea lui Cati că mâine voi avea și câteva cadre cu SuperGirl plecată în aventură, deci stați pe aproape și ascultați melodia care îmi invadează camera:

Topul cântărețelor mele preferate

Azi, după întârzierea de zi cu zi, am descoperit într-un colț al biroului de la serviciu topul cântărețelor mele preferate. Iată și "clasamentul", la care am stat și-am "rumegat" cu D. vreo 2-3 pauze de masă.

1. Edith Piaf
2. Etta James
3. Ella Fitzgerald
4. Aretha Franklin
5. Whitney Houston
6. Kelly Clarkson
7. Beyonce Knowles
8. Amy Lee
9. Jennifer Hudson
11. Loreena McKennit
12. Janis Joplin
13. Big Mama Throton
14. Sade
15. Nina Simone

Edith este pe primul loc pentru duioșia cu care ne încântă, pentru delicatețea sufletului și cântecului. Etta este o minunată povestitoare care ne unge sufletul cu blues curat și crud.
Ella este uneori nepământeană, așa plin de bogății îi este glasul. Aretha are o energie proaspătă care se îmbină în mod uimitor și plăcut cu tandrețea pe care o emană cântecele ei. Whitney avea o tehnică impecabilă.
Kelly mi-a plăcut mereu pentru că nu și-a drămuit niciodată glasul pe scenă.
Beyonce cântă multe prostii, dar câteva click-uri prin locuri mai muzicale mi-au schimbat complet părerea despre ce poate din punct de vedere tehnic. Ca să nu mai spun că s-a născut pentru scenă.
Amy Lee este forța unui pumn care strânge o floare fără să îi aducă vreo vătămare.
Jennifer Hudson a primit de la natură ceea ce mulți obțin în ani de muncă. Și are plămâni.
Loreena este și ea prezentă pentru dulceața și calmul pe care mi le inspiră.
Janis are vocea aceea guturală care se mulează cel mai bine pe rock.
Big Mama Thorton este originalitate asortată cu naturalețea aceea crudă, neprelucrată. Aproape necioplită naturalețea ei. Sade este toată satin și mătase.Iar Nina Simone este o interpretă perfectă.
Ordinea nu este foarte importantă și sunt aproape sigură că am uitat câteva alte fete la fel de minunate, cum ar fi Amy Winehouse sau Tarja Turunen.

În altă ordine de idei, îmi iubesc șefa. Are șosete cu Lisa Simpson și este genul de persoană care se trezește cu zâmbetul pe buze. Și are un zâmbet lipicios și molipsitor.

Spun ce gândesc.

Mi s-a reproșat de multe ori că spun adevărul. 

Consider că farmecul vieții tocmai în asta constă: în trăirea tuturor celor pământești nu în ascuns, ca pe o vină, ci deschis, ca pe un dar.

Am răspuns mereu cu nevinovăție că așa fac toți copiii cuminți. 

am scos o stare de bine de la naftalină

am găsit o postare din 2011 care nu a prins lumina "tiparului".

Totul a început în Trascău, când am desfăcut singura cutie de bomboane, în fața Porții Zmeilor, prima peșteră în care am intrat fără teamă de lilieci, nu de alta, dar știam că e nepopulată de aceste vietăți drăgălașe și domestice.
A continuat apoi cu momentul comic în care mi-am primit în cap sacul cel nou de dormit Husky Magnum, rezistent la -15 grade Celsius. Trecând peste faptul că m-a dărâmat, iar apoi ciripituri de păsărele verzi se împleteau armonios cu glasurile lui Luin, Simi, Darius și Alecs, care cântau "La Mulți Ani". Mie? Mie!!! Și-am început să chiui, să chirăi și să mă tăvălesc de bucurie, mai ceva ca un copil primind jucăria după care a orăcăit ore în șir.
Aici vin doar cu o completare. M-am îndrăgostit iremediabil de Munții Trascăului, unde nu doar că am simțit inima muntelui bătând, dar l-am lăsat să mă cuprindă în brațele lui și să mă strângă la sân. Așa de primitori, de curați, de sfinți și minunați sunt acești munți, cu pâlcurile lui de pădure mustind de viață, cu peșterile lui, oaze întunecate ascunzând comori ale timpului, cu zambilele, ghioceii și toate florile lui, cu căprioarele lui sălbatice și sfioase, cu apele lui repezi și curate, cu adăposturile lui, adevărate alinări pentru călători, cu toate crucile lui sculptate în piatră, toate lăcașurile sfinte, toate stâncile și mai ales cu vântul lui, în al cărui sărut rece se adună amintiri și clipe de neuitat. Mă voi întoarce în Trascău cu fiecare ocazie, asta e o promisiune făcută ochilor mei, ce nu au putut căra povara acestei frumuseți fără margini.
Și-a urmat, dragii mei, o săptămână de poveste pentru Supergirl, care a trecut prin clipe de intense, că îi era teamă că bietul ei tic-tac o să cedeze.
Și ne întoarcem aici la peripețiile dintr-o zi de 13 aprilie, când am primit cele mai călduroase urări din partea colegilor de birou și de facultate. Aș îndrăzni să spun că sunt o răsfățată și colo, și colo. Nu analizez acum de ce, doar iau ceea ce mi se dă și mă bucur de bogățiile mele. Cum am ajuns în seara ploioasă, îmbrăcată cu un tricou alb cu loggo amuzant peste rochia mea cu floricele, legată la ochi și dusă din Nottara la Biserica Studențească și de-acolo în Primer Comandante, nici eu nu știu. Știu doar că momentul în care prietenii mei au apărut șuvoi...

cam atât. da, sunt la fel de fericită ca și atunci.

post sincer despre butelii și tornade

De ceva vreme încoace, îmi simt buricele degetelor înghețând pe taste în momentul în care decid să-mi înșirui emoțiile în abundența de cuvinte care îmi vâjâie prin minte.
A colcăi. Cam acesta e verbul care-mi definește existența din ultimele 2-3 luni. Mă furnică mii de stări pe oră, am vertijuri de la viteza cu care trec de la o stare la alta, mă încovoi în jurul lumii și mă întrec cu mine de plictiseală.
Beau cafea. Multă. Și nu fumez, dar am dat ceaiul pe cola și nu pot să zic că mă mândresc cu asta.
Am nevoie să fac ceea ce vreau.
Să fiu un copil.
Am stârnit o furtună de sentimente, de oameni, de evenimente și amintiri, de culori și parfumuri. Și cei din jurul meu sunt atrași către ea și izvorul acesta de viață le pompează aer proaspăt în venele plictisite. Vând butelii cu "oxigen sufletesc", cum mi-a zis un prieten drag și beat.
Vuiesc prin urechile lor, le anin cireșe la urechi și le dansez jucăuș prin luminițele ascunse ale ochilor.
Mă simt vie și amețită de ritmul în care am început să alerg. Și alerg în continuare.
Aș vrea să am acel buton interior care să mă facă să mă opresc din goana aceasta. Să mă odihnesc puțin și să pornesc alt marș, ușor și calm, ca o plimbare în parc.
Dar nu. Sunt haotică și necruțătoare ca și pornirile naive ce-mi ghidează pașii.
Am să ajung să rănesc pe cineva.

Partea care mă sperie este că e prima oară când îmi doresc sincer să nu fiu eu acel cineva.
Îmi tot amân decizia de a face ceva cu blogul.

Vântul schimbării devine tornadă. Sper să ajung acasă, ca și Dorothy. Dacă ajung în Oz, vrăjitoarea îmi e bună prietenă, nu-mi fac griji.

aritmetica sentimentelor

de cele mai multe ori iau decizii bazându-mă doar pe ceva ce nu e instinct, nu e nici rațiune, e ceva acolo, rulând în background până se tocește de tot și rămân doar cu bucățica aia de esențial. adică fix motivul pentru care am luat decizia respectivă.

acum să nu credeți că aștept să mi se aprindă beculețu' când e clar că e pană de curent și e mai întuneric ca în iad. ei, aș. iau decizia și o raționalizez după.

în dimineața asta mi-a picat fisa aia de jackpot. am așteptat-o atât de mult, încât chiar am crezut că am pierdu-o pentru totdeauna. I was really starting to question my motives.

dar nu, nu m-am julit singură degeaba. 

cum să-ți zic, explică tot.
tot ce tu trebuia să înțelegi, eu n-am știut să demonstrez. ți-am dat direct rezultatul și am pretins de la tine să afli cerința.

de-asta este matematica obligatorie în școală.

fix pentru oameni ca mine și ca tine, care își pun sentimentele în globuri de cristal cu proprietăți de perpetuum mobile.

partea cea mai dureroasă e că datorită ție am aflat care e ecuația. și, uite așa, a mai apărut o variabilă care îmi dă calculele peste cap. cine va afla rezultatul, va trebui să o facă fără ajutorul tău. 

trebuie să fiu corectă.

și uite așa o sa ne alegem iar cu vânătăi și capete sparte.

acum că știu că pot să schimb fericită becurile, nu prea îmi mai dă ghes inima. acum că lustra e curată, să ne spânzurăm, zic.

și brusc îmi pică o altă fisă, mărunțiș de data asta: e ora 3 pm și apartamentul nu s-a curățat singur. am tot sperat. 

evil me

ultima dată când am călcat pe un melc, am avut o zi întreagă de prelegeri, lacrimi și regrete. de atunci sunt foarte atentă la drum (și merg un pic cocoșată, let's face it) și, în cazul în care întâlnesc un cefalopod în cale, intru pe modulul SWAT și îl transport până la cel mai apropiat tufiș.
ei, în noaptea asta, chioară și amețită, I did it again.
recidivistă.
ar trebui să mi se ia permisul de mers pe jos și să fiu închisă.

în altă ordine de idei, am schimbat placa. I fuck things up my way now.

I plan donating blood on Monday, but the (evil+pepsi) concentration just spiked. charity is overrated.

nu-i nimic, spălăm totul cu ceai. când totul e pe dos și găinațul aterizează fix pe rochia ta cea nouă, ceaiul te va spăla. să dansăm în jurul ceștilor frumos înșirate pe dulapul din bucătărie, zic.

verde să fie.

tot o apă

simt cum vocea Ellei sapă în inimi lacuri cu apă sărată. lacuri care seacă prin ochii tăi, prin ochii mei. 

aș vrea să mă strecor printre valuri și să ajung în pliul ochiului tău. acolo mi-ar fi răcoare vara, aș sta la umbra genelor tale și aș lenevi. iar iarna m-aș înveli cu pleoapa ta subțire. aș fi fericită.

de-aș ști să nu mai privesc lucrurile care îmi amintesc de ochiul tău. nu ți-am spus niciodată că lumina apusului îți colora irisul discret în auriu strălucitor. și nu ți-am povestit cum am călătorit pe o raza diafană până în apele curgătoare ale sufletului tău.

nu știu ce mări se aștern la picioarele noastre, știu doar că am trecut un ocean doar ținându-te de mână. tot o apă suntem amândoi.

Incubatie

Ningea ca dracu'. Iar eu aveam laptopul cu mine si facusem si cumparaturi. Era seara, ca orice seara naclaioasa de iarna. Stiam ca n-ai sa ma astepti in statie, asa ca nu am fost dezamagita cand am coborat. In jur, doar oameni obositi si bine-cunoscuta mizerie slinoasa de Bucuresti care infuleca fulgii albi si gratiosi asa cum te-ai astepta la o tumoare sa se hraneasca din tesuturile sanatoase din jurul ei.

Tigani multi. Intr-un colt, un amarat dormea infofolit intr-o pilota jegoasa. Cainele ii tinea de cald.

In aer plutea un miros vag de alcool si atunci am simtit pentru prima data cum plamanii ma strang.

M-am gandit la tine. Si la cat de dor imi era. Aveam sa te vad dupa aproape doua saptamani. Mi-am grabit pasii. O punga s-a rupt. Am imprastiat cumparaturile pe jos si mi-am zoit blugii. Inca un spasm usor in coaste.

Am ajuns pe strada ta. Si mi-am dat seama ca am lacrimi pe obraji. Am inceput sa alerg.

Imi simteam tot corpul greu, apasat sub greutate si absorbit in intunericul a tot ceea ce ma inconjura. Doar zapada aceea gri si vascoasa mai reflecta lumina de la un felinar chior si galben ca un bolnav de icter.

Alergam, dar imi simteam picioarele tepene. Si plamanii ma dureau. Inima imi popma tot mai tare. Imi zvacnea in urechi, imi pulsa in creier. Plamanii mi se rupeau, durerea aproape ca mi-a taiat respiratia. Aproape am ajuns. Inca un pas.

Durerea acuta din plamani s-a mutat in piept si am inceput sa tusesc. Am crezut ca o sa tusesc pana am sa-mi provoc o hemoragie interna, dar m-am linistit. Inca plangeam. 

Am sunat la interfon si fara nicio vorba, mi-ai dat drumul in casa scarii care mirosea a urina si a subsol.

Am tremurat in liftul apasat de ani. Usa de la lift s-a deschis cu un scartait prelung. Si acolo erai. M-ai privit si mi-ai luat o plasa din mana.

Si brusc am simtit ceva in mine cum se cutremura pentru prima data. 

Dimineața

Nu-mi place activitatea de dimineață. Nu-mi place să gătesc, să spăl vase, să cos sau să fac orice altă treabă casnică.

Nu-mi place să calc sau, cu atât mai puțin, să spăl.

Dimineața vreau doar să mănânc puțin, să trag un ochi în oglindă și să mă îmbrac în grabă, să alerg spre metrou și să visez până la destinație la personajele exotice și la aventurile lor captivante și delicios de anormale din cărți care încap în geanta de serviciu.

Nu prea îmi plac diminețile.

Cu toate astea, m-aș trezi bucuroasă cu 2 ore mai devreme să gătesc, să fac o cafea pe care s-o beau cu lapte, să-mi cos o șosetă și să-ți calc gulerul de la cămașă. Doar să fii și tu aici.

pe principiul... acțiune și reacțiune

un nod în gât și-un șut în fund.
Aaaah, dulce echilibru.

băiat deștept, Newton ăsta.

melodia săptămânii(a se asculta obligatoriu la căști noi în stația de ratb):
Brokeback Mountain - Soundtrack 1
   
 Asculta  mai multe  audio   soundtrack

noapte bună!

Extraterestră

Rafturile cu cărți erau prăfuite, iar în aer plutea un parfum de ceai de fructe, dulce și înțepător. Oamenii își beau cafelele plictisiți și obosiți, ridicându-și rar privirile din cărți și ziare de duzină, adevărată risipă de hârtie și cerneală. Dintr-un colț răsuna o melodie, un jazz molatec și stins ca un calmant.
Era singură, nu-și închipuia. Era singură. Nu era legată de nimeni, nu depindea de nimeni. Dar nici nu era nimeni acolo. Încerca să se regăsească pe sine, dar se împotmolea într-o singurătate moale și grea, sufocantă ca o mare de noroi.
"Oare am iubit cu adevărat vreodată?" Gândul o străbătu cu un fior dureros și mut, căci își aminti de un timp atât de îndepărtat, pierdut printre două ere glaciare, un timp preistoric. Dragostea ei se pierduse odată cu o lume atât de învechită, încât își simțea inima scoasă din uz. Cum se trezise în capitalism, în această ceainărie înțesată de oameni moderni, nu știa. Știa doar că fusese părăsită, lăsată singură.
Și-a plătit consumația și a ieșit din ceainărie. În comparație cu mirosul greu de ceai și cărți vechi al locului, aerul proaspăt și rece de afară o făcură să tremure din toate încheieturile. Ploua.
Fără să se gândească la o țintă anume, porni pe străzile pline de bălți și de oameni grăbiți. Parcă dintr-o dată realizase că nu era de pe Terra, atât de străină era.
"Poate sunt un extraterestru fără să știu."
Oftă și schimbă direcția către cea mai apropiată stație de autobuz.

să uităm

e ciudat cum unii oameni trec prin viața ta fără să lase nimic care să amintească de prezența lor. e trist felul în care toată căldura dintre noi se poate risipi în doar câțiva aburi subțiri, amintire a mii de gesturi, a mii de ticuri  și obiceiuri. și te simți singur, singur într-o casă rece, părăsită, în care ușile trosnesc și geamurile scârțâie.
mi-e mai groază de acomodarea cu despărțirea decât cu momentul în sine. pentru că nu rana e cea care te doare, ci faptul că cicatricea îți va aminti mereu de viața care pulsa înainte în inima ta.
hai să uităm.

Sunt o ipocrită

Când poți să sari într-un picior dimineața, ascultând Peggy Lee

Când cartea cu povești pe care ți-o dorești se odihnește frumos pe noptieră

Când știi că se apropie primăvara și ghioceii răsar din... tastatură

Când muzica este blues și blues-ul este Muddy Waters

Când ai în inima ta un loc special pentru oameni dragi pe care nu i-ai cunoscut niciodată

Dar știi foarte bine că și ei au o cămăruță pentru tine în sufletele lor

Când toate filmele pe care le vezi devin, pe rând, filmul tău preferat

Când nopțile nu mai  miros a fum, ci a ceai, a bănci vechi de lemn și-a flori de câmp

Când minunile devin mici, mici, ca niște mărgele, și toate ți se-nșiră în păr

Când cuptorul ascunde o lume nouă și fascinantă

Și poți străbate 10000 de leghe cu... metroul

Când toate stolurile de fluturi se liniștesc în stomacul tău

Când toate poveștile cu zâne se duc la culcare odată cu tine

Când ți-e dor și ți-e bine în același timp

Când îți iei o pauză de prăjituri fără prăjituri

Și fiecare secundă este o mică ciocolată cu fistic

Atunci ești ipocrit de fericit.

Update: Wiggles is now in spider heaven.
I just had a 50 cent night. A fost de 50 de bani, dar a fost goooood.

Listening: Etta James - I'd rather go blind
Reading: Johann Wolfgang Goethe - Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister; Jules Verne - 20,000 leagues under the sea.
Watching: Friends, sezonul 3. Again.
Drinking: tea. and Pepsi.
Thinking: I want to go back in time and wash the dishes. Then return. And you were here. And I was able to still see you as one of those people that can make me smile just by looking in my eyes.
Feeling: Broken, but in warranty.

05.02.2013

(fragmente din azi)

Ziua asta a venit cu raze molcome și aurii. Din păcate, eu m-am trezit agitată și cam vineție în jurul ochilor.

Moving on.

Urăsc oamenii care se opresc pe scările rulante pe partea stângă. Nu știu de ce, dar mă apucă furnicături prin tot corpul și simt că mă transform în Hulk atunci când cineva se oprește în fața mea și baricadează drumul. La coborâre. Fără niciun motiv.

Am descoperit un sărut de la Wiggles pe brațul drept. Wiggles este păianjenul pe care l-am văzut în colțul camerei și care este de negăsit de atunci. Nu știu de ce, dar reprezint o atracție (cu adevărat fatală) pentru orice colcăie, se târăște sau are mai mult de 4 picioare. DE CE? DE CE EU??

Iubesc zilele care miros a soare și-a ceai de iasomie. Azi a mirosit a salam italienesc cu usturoi. Bleah.

Meeting două (DHOUĂ??) ore. Încep să înțeleg de ce oamenii ar citi "Managing your frustration". Eu n-aș citi niciodată asta. Dacă mă simt frustrată, pur și simplu mănânc o prăjitură în plus și-mi trece. Oricum capul meu nu prea iese din nori, dar și când norii sunt de furtună, tot găsesc un mod total convențional copilăresc să ignor dilemele sau să le rezolv și să le trasez un văzut mic în frunte.

Cafea cu D. Dear Today, you're really starting to grow on me. Căutăm aceeași baie în același mall fix de 3 ori în 2 ore. Bine că am uitat să cer cafea decafeinizată.

(pauză de ceai)

Îmi place că atunci când e frig afară you feel so cozy and nice in your PJs after a warm bath. E primul lucru pe care îl fac atunci când ajung acasă. crrrrrr.

Un lucru pe care nu-l știu mulți despre mine este că am făcut balet și gimnastică. Shut up, era la modă atunci. Toți decrețeii au visat măcar o dată să fie Nadia Comăneci. Sau, pe principiu "las-o bă că merge-așa", fie și copchilu', dacă eu a trebuit să mă fac inginer*slash*laborant*slash*operator chimist. Știu, pe vremea aia munca era muncă, nu job. Denumirile care apăreau pe cărțile lor de muncă (cred că le zicea livret or something) erau mult mai sincere decât "Global Account Manager" sau "Customer Service Representative" sau "Customer Sales Support Manager". Give me a break.

Wouldn't it be nice if I was able to find Wiggles before I went to sleep?

Prefrontal cortex, you will be the death of me!

Fireworks. Fireworks everywhere. 

Am îmbătrânit. În ultimele 3 zile m-am culcat mai devreme de ora 23. Of course, I have to Log Out from my daily race, empty my Recycle Bin full of stuff I can't figure out (and most likely will keep me awake) and of course, Enable milk/hot cocoa/tea.

Și încerc să învăț italiana ninja style. Adică pe șestache. So much, so good. Posso dire che amo ascoltare questa bellissima lingua. And that's kind of all I can say, actually.

Logica, draga de ea, e la fel de prezentă în această postare cum e și fengșuiu' în camera mea cea în care întâlnești agrafe, cercei și cești la tot pasul. Shut up, they all have fabulous stories. You can see them on Discovery How it's made Show.

Things even out.

You know you're me when:

1. You shout "Feelings are gay!" once in a while and you're deadly serious about it.
2. You find yourself singing to the toilet "You're beautiful"(James Blunt) in a sharp voice.
3. You cry everytime you see "P.S. I love you", not because Jerry dies and doesn't end up with Holly, but because they shot only 2 minutes of Gerard Butler's streaptease.
4. You can play "The Settlers of Catan" for more than 12 hours and still want more. Actually, K. kicks my ass at wanting to play this game, even though we kick her ass at it.
5. You watched 3 movies in a row with Anthony Hopkins as Hannibal Lecter and were still be able to eat meat. Chicken, veal, usual stuff.
6. You've eaten so much oatmeal you need to sing to the toilet to... you know.
7. You watch "Prison Break" in the hopes of having a nightmare with Michael Scofield.
8. You end up having a nightmare with T-Bag and Hannibal Lecter playing Catan. Didn't stick around to see who won.
9. You don't kill spiders using force. You kill spiders using the force of glass cleaner and water!
10. You think your life is pretty amazing because you haven't had a spider attack in 1 year. 1 year! Man, I can start enjoying my life now!
11. You think Louis Prima is still mega-awesome and is the only one that can sing without real words.